Calmul prefăcut i se clatină. Mârâie şi se repede spre mine. Alerg către uşă, dar mă opresc brusc când degetele lui mă prind de păr.
Într-o clipită gura lui o acoperă pe a mea şi dinţii ni se lovesc.
— Dumnezeu să mă ajute, mormăie el fără suflare.
Tremur atât de violent, încât abia îmi pot controla picioarele.
Dinah şi cu Delilah strigă în grădină şi sunetele se aud tot mai aproape.
Stăpânul mă împinge cu spatele în zid şi se îndepărtează câţiva paşi.
Mă ţin de tocul uşii şi dinţii îmi clănţăne atât de tare, încât nu pot să vorbesc. Nişte picioruşe bocăne în sus pe treptele din lemn.
— Tată, tată, strigă şi chicotesc cele două fetiţe, dând buzna înăuntru.
301
— Da, scumpele mele, zice el, făcând un pas între mine şi ele şi aplecându-se pentru a le ciufuli părul. Haideţi să mergem în casă. Le face semn să iasă, apoi se uită peste umăr la mine. Sper că te-ai bucurat de orele în care ai fost plecată, căci va fi pentru ultima oară
când vei mai părăsi casa asta până ce ţi se încheie contractul.
Capul mă doare îngrozitor. Mă holbez la el, încercând să-i desluşesc spusele.
— Nu înţeleg.
— Pentru nelegiuirile de azi, îţi interzic de acum încolo orice moment de libertate.
302
CAPITOLUL 32
O FORŢĂ INVIZIBILĂ
Nu regret că am petrecut o zi cu Susanna în Vechiul Raleigh, dar ani ratat antrenamentul. Încerc să compensez cu o cursă extra-lungă
în Umstead Park şi Crabtree. Însă curând se dovedeşte că nu va fi un antrenament prea folositor, căci nu reuşesc să mă concentrez. Nu pot să-mi iau gândul de la Susanna şi de la primul nostru sărut.
Corecţie. Nu primul, la singular. Ci primele noastre săruturi.
Când ieşeam cu Alexis, obişnuiam să pierd mult timp întrebându-mă ce gândea ea despre felul cum ne sărutam şi dacă mă
descurcasem bine. Cu Susanna e altfel. N-am sentimentul că jucăm un rol. Sărutul a venit ca un pas firesc în relaţia noastră. În parte promisiune, în parte mod de a sărbători.
Enormitatea evenimentelor petrecute ieri mă copleşeşte. Ceea ce am făcut este extraordinar. Extraordinar.
Prin comparaţie, viaţa de zi cu zi pare banală. În august, când voi începe ultimul an de şcoală, cea mai mare problemă cu care mă voi confrunta va fi numele profesorilor pe care îi voi avea la cursuri.
Acum toate astea mi se par nişte nimicuri. În timp ce ceea ce s-a petrecut ieri a fost real. Ieri am făcut diferenţa. Diferenţa dintre viaţă
şi moarte. Şi am reuşit împreună cu Susanna.
Buf.
Mă împiedic de o rădăcină şi cad – preţul neatenţiei. Cursa extra-lungă nu va fi probabil, până la urmă, chiar aşa de lungă.
Pedalez spre casă şi o tai prin pădure, pe o potecă abia vizibilă. Ies din pădure în dreptul Pârâiaşului dintre Stânci şi mă îndrept către 303
cartierul unde locuiesc. Nu am străbătut niciodată poteca asta. Ce m-a făcut s-o iau pe aici?
Pe baza poziţiei aproximative în care mă găsesc şi a configuraţiei terenului, presupun că nu mă aflu foarte departe de Cascada Şoaptelor. Doamna de la Societatea de Istorie Raleigh mi-a zis că în parc sunt nişte ruine din Worthville. Oare mă aflu pe aproape?
Leg bicicleta şi pornesc în explorare, urmând cursul pârâului, în direcţia nordului. Ajung într-un luminiş şi dau de un pod îngust de cale ferată peste apă. Îl traversez şi mă îndrept spre vest. După
câteva sute de metri se deschide o poiană – zece acri pe puţin de păşune pe care se iţesc câţiva copaci. O pistă de biciclete desparte păşunea în două. Aici presupun că s-a aflat satul Worthville.
Încerc să mă orientez. Unde mă aflu, mai exact? Îmi golesc mintea şi mă întorc cu gândul la locul unde am fost săptămâna trecută, cu pârâiaşul în spate, ascuns după un deal…
Sala de întruniri ar trebui să fie drept în faţă. O iau din loc, păşind încet prin iarba grasă. Traversez pista de biciclete şi continui să merg până ce mă împiedic practic de un şir de pietre aşezate una peste alta. Un al doilea şir se îmbină cu primul pentru a forma un colţ
ascuţit şi totul arată mai degrabă ca nişte ziduri prăbuşite decât ca fundaţie a unei săli de întruniri. La mică distanţă se află o duzină de pietre de mormânt – e cimitirul satului. Dacă mă străduiesc, sunt convins că voi găsi şi ruinele morii.
E foarte straniu. Am fost în locul acesta pe vremea când era un sat înfloritor. I-am cunoscut pe câţiva dintre locuitori. Şi acum tot ce a rămas din sat e un morman de dărâmături.
O să revin altă dată, nu pe parcursul unui antrenament.
Ajung acasă, mă spăl şi cobor în bucătărie. Ai mei se pregătesc să
ia cina. Somon din Atlantic la grătar cu legume la cuptor. Mda, fetişul tatei cu mâncarea sănătoasă a prevalat.
