— Mi-am dat cuvântul. N-ar fi o faptă onorabilă.
— Stăpânul tău nu e un om onorabil. Să-l ia dracu’.
Îmi pare rău că Mark m-a invitat. Deşi trebuie să refuz oferta –
chiar trebuie, n-am încotro –, ea a trezit în mine anumite dorinţe.
Dorinţa de a fi în siguranţă. Dorinţa de a pune capăt chinurilor.
Dar fuga nu e o soluţie. Din clipa când contractul meu se va încheia, nu voi avea nevoie de o invitaţie din partea lui Mark. Voi putea alege singură să trăiesc acolo unde vreau şi voi lăsa în urmă
trecutul meu în Worthville.
— Îmi place destul de mult secolul meu.
— Al meu îţi va plăcea mai mult.
E atât de înfocat. Fapt fermecător şi înşelător totodată.
— Nu văd cum aş putea face asta, spun şi mă îndepărtez de el.
Îmi prinde o mână şi se apleacă în faţă. Buzele ni se întâlnesc.
Sărutul nostru este minunat – e ca şi cum ne-am vorbi fără cuvinte.
Îmi lasă mâna să cadă şi face un pas în spate.
— Ne vedem mâine?
— Poate că nu mâine, dar cât de curând.
296
— Bine. Atunci aşa rămâne.
Coboară stânca şi sare prin cascadă, într-o fulgerare de apă.
Se face nevăzut.
— Susanna!
Mă răsucesc pe călcâie, îngrozită. Jedidiah, spionul cel incompetent, stă la marginea pădurii, cu buzele schimonosite în sus, triumfător, şi cu privirea aţintită asupra mea precum o pisică
pândind un şoarece.
*
După ce mă împinge în bucătărie, Jedidiah aleargă spre moară
pentru a-şi anunţa tatăl de întoarcerea mea. Îmi aranjez ţinuta, netezesc şorţul şi mă aplec peste vatră. Stăpâna a pus pe foc un pui.
Gust şi mă strâmb exasperată. Trebuie adăugate condimente. E bine, am treabă de făcut, în loc să mă gândesc la ceea ce va urma.
Intru în cămară şi răsuflu uşurată: după vizita la domnul George Pratt, vom putea mânca iarăşi bine. Avem provizii noi de slănină, ovăz, zahăr şi mirodenii. Saci cu mere, cartofi dulci, ceapă, cartofi, şi un butoi cu şuncă afumată.
Aleg condimentele pentru tocana de pui şi o asezonez. Abia atunci aud o fonfăială cu sughiţuri. Mă reped spre uşa din spate.
Dorcas stă cocoţată pe butucul de lemn, cu ochii înroşiţi şi lăcrimoşi.
— Ce faci, micuţo, plângi?
Dă din cap şi buza de jos îi tremură.
— M-au pus să te aştept aici. Acum trebuie să mă duc după tata. E
foarte supărat. Se lasă să alunece de pe butuc şi îşi îngroapă capul în fusta mea. Unde ai fost?
— Acasă la mama, îi răspund, rostind cu uşurinţă jumătatea de adevăr.
— Jedidiah a fost acolo. Şi a zis că nu era nimeni acasă la mama ta.
Oftez. Pe drumul de întoarcere mă gândisem la tot felul de poveşti care să sune rezonabil, dar acum nimic nu mai contează.
Nimeni nu va crede în ele după ceea ce a văzut Jedidiah.
297
Îngenunchez în faţa lui Dorcas şi o îmbrăţişez.