E o călătorie lungă, tristă şi tăcută – liniştea e întreruptă doar de ciripitul păsărilor şi de suspinele mamei. Mark stă încovrigat în spate şi pare că a adormit.
Cu toate că i-am interzis să mai aducă vorba despre cele petrecute astăzi, inima îmi este chinuită de întrebări fără răspuns. Oare am făcut ce trebuia? Dacă Phoebe va fi nefericită în casa familiei Eton?
Iar ei vor regreta că au angajat-o? Cât de curând îmi voi putea revedea sora?
Mai e şi chestiunea viitoarei mele slujbe. Deşi când Mark m-a întrebat, m-am prefăcut că nu mă interesează, adevărul e că cel mai probabil familia Eton nu va avea un post liber şi pentru mine la toamnă. Va trebui să-mi caut alţi stăpâni. Varianta lucrului într-o crâşmă se conturează tot mai ameninţător.
Cum Phoebe a luat nouă lecţii de tors de la doamna Pratt, va trebui să le plătesc prin muncă. Dar tot voi putea să mă eliberez în octombrie.
Oricât de mult încerc să evit gândurile la pedeapsa care mă
aşteaptă, ele nu-mi dau pace. Probabil că domnul Pratt s-a întors deja acasă. Dacă vizita la fratele mai mare a mers bine, oare buna dispoziţie îi va îndulci reacţia faţă de absenţa mea?
Ideea asta îmi place aşa de mult, încât nu mai vreau să zăbovesc 292
asupra subiectului.
Mama nu rosteşte nicio vorbă nici când intrăm pe cărarea care duce la ferma ei. După ce îi dau frâiele calului, Mark şi cu mine parcurgem singuri restul drumului.
E după-amiaza târziu când ajungem la cascadă. Durerea despărţirii de sora mea îmi umple sufletul. Nu mai rămâne loc de alte griji.
Mark şovăie la marginea stâncii, dar, în loc să coboare, mă
mângâie pe braţ.
— Ce se va întâmpla cu tine?
— Nu ştiu. Oricum voi afla în câteva minute. N-am chef de presupuneri. E timpul să plec.
— Aşteaptă. Îşi lasă mâinile să cadă uşor pe umerii mei. Orice s-ar întâmpla, nu uita că am reuşit. Phoebe este acum în siguranţă.
— Aşa e. Şi asta e extrem de important.
— Mai important ca orice. Am reuşit. Îmi zâmbeşte. Repetă după
mine.
Pare aşa de entuziasmat, încât îi fac pe plac.
— Am reuşit.
— Am reuşit cu adevărat. Trebuie să crezi în asta. Sora ta va fi bine.
— Va fi.
Are dreptate Mark. Phoebe va locui într-o casă frumoasă şi va avea o stăpână cumsecade. Îşi va folosi talentele şi nu va fi obligată
să-şi strice mâinile îndemânatice îndeplinind corvezi supărătoare. Şi, mai important ca orice, stăpânul meu nu va putea pune gheara pe ea. E o victorie pe care i-o datorăm lui Mark. Un sentiment puternic de recunoştinţă mi se aprinde în inimă.
— Tu eşti cel care a salvat-o.
— Nu, eu doar am contribuit un pic. Phoebe îţi datorează ţie totul.
Mă prinde într-o îmbrăţişare strânsă, mă saltă de la pământ, apoi mă
învârte râzând. Am reuşit, am reuşit.
Râd şi eu, gata să sărbătoresc alături de el.
293
— Am reuşit.
Boneta îmi zboară de pe cap şi părul mă învăluie ca o perdea, dar nici că-mi pasă. Ne purtăm ca nişte copii prostuţi; ne rotim şi râdem şi ne bucurăm de acest moment magic. Mă simt bine. Indiferent ce se va întâmpla în seara asta, sora mea este în siguranţă.
Mark se opreşte din învârtit, râsul îi piere de pe buze şi rânjetul prostesc dispare.
— Susanna?
Braţul îi rămâne strâns peste mijlocul meu în timp ce mă lasă jos.
— Eşti aşa de frumoasă. Minunat de frumoasă.
Eu, frumoasă?
Alexis este frumoasă, cu părul ei blond superb şi hainele din mătase care lasă la iveală aşa de mult din pielea moale şi aurie. În timp ce eu sunt plină de cicatrici, am pielea înnegrită de soare şi braţele musculoase de la atâta muncă. Port haine cârpite din rochiile pe care stăpâna nu le mai poartă. Părul meu are firul prea gros şi drept pentru a fi pieptănat altfel decât într-o coadă grea.
Mark şi-a pierdut probabil minţile, şi totuşi inima îmi bate cu putere în piept la auzul vorbelor sale, pe care îmi doresc să le pot crede.
