— Promit că îţi voi scrie.
289
Se strâng tare în braţe, de parcă nu ar vrea să se despartă
niciodată. Susanna îşi sărută surioara pe obraz şi-i spune:
— Seara, înainte de culcare, când îţi spui rugăciunea, nu uita de mine.
— O, cum aş putea să uit? spune şi lacrimile îi curg şiroaie pe obraji. Le şterge cu vârfurile unghiilor. Domnule Lewis, mi-a făcut plăcere conversaţia cu dumneavoastră.
Zâmbesc.
— Şi mie.
Îşi îmbrăţişează din nou sora mai mare.
— Va fi bine pentru mine. Vorbesc serios. Îţi mulţumesc mult, Susie, că mi-ai găsit slujba asta.
Susanna îşi muşcă buzele, tăcută.
Phoebe intră în casă în urma doamnei Eton. Uşa se închide cu o pocnitură în spatele lor.
Susanna se răsuceşte pe călcâie. Stă cu capul plecat, acoperindu-şi gura cu amândouă mâinile, iar umerii i se zguduie. Tristeţea îi învăluie corpul ca o ceaţă întunecată, pe care nu ştiu cum s-o sfâşii.
Vreau s-o îmbrăţişez sau s-o alin cumva, dar am putea isca astfel un scandal pe stradă şi asta ar face-o să se simtă şi mai prost. Aşa că stau şi aştept să-i treacă tremuratul.
După câteva minute, încep să mă întreb dacă nu greşesc nefăcând nimic.
— Hei, te simţi bine?
— Nu.
— Vrei să te ţin în braţe?
— Nu.
Cea mai bună idee mi-a fost refuzată. Cât ar trebui să mai aştept înainte de a face ceva? Urăsc s-o văd atât de tristă.
— Pot să fac ceva pentru tine?
Clatină din cap şi-şi trage nasul.
Poate c-ar trebui să încerc să o determin să vorbească.
— Până la urmă, totul a ieşit bine. Minciuna ta s-a transformat în 290
adevăr.
— Da.
E mai bine. O singură silabă, dar rostită limpede. O să insist.
— Sper ca mama ta să o cunoască pe doamna Eton. Se va bucura să afle că o doamnă atât de drăguţă va fi de acum încolo stăpâna lui Phoebe.
Susanna dă din cap cu fermitate şi se holbează în lungul străzii, spre Union Square, de parcă şi-ar căuta mama din ochi.
— Presupun că va avea ocazia să discute puţin cu ea când va semna contractul.
Bun. Formează propoziţii întregi. Am o curiozitate pe care vreau să mi-o satisfac şi care implică răspunsuri mai lungi decât da sau nu.
— Doamna Eton o va trimite pe cealaltă fată în casă la munca din bucătărie. Este posibil ca asta să fi fost slujba ta?
— Se poate.
Clipeşte mărunt din ochi, dar fără să îi şteargă. Lacrimile i se preling de pe obraji pe stradă şi fac mici băltoace în praf.
— Nu mă mai întreba nimic, Mark. Sau, şi mai bine, nu mal aduce niciodată vorba despre ziua de azi. N-aş suporta să retrăiesc chinul prin care am trecut.
291
CAPITOLUL 31
URMĂTOAREA MEA RUGĂCIUNE
Mama iese din casa familiei Eton o oră mai târziu şi urcă în şaretă
lângă mine, fără să scoată vreo vorbă. Mân calul pe drumul spre Worthville.
