Vizita aceasta s-a soldat cu un eşec. Mă grăbesc să le ajung din urmă.
— Unde mergem de aici?
— La domnul Haywood. Prefer o slujbă de fată în casă pentru Phoebe.
Phoebe se opreşte pe marginea străzii.
— Era menajera familiei Eton? De ce s-a purtat aşa de urât cu noi?
284
— Am greşit noi casa, Phoebe, îi răspund eu. O să încercăm în altă
parte.
Din fericire, am adus cu mine o copie a unei hărţi vechi a oraşului în care am marcat adresele familiilor de seamă din Raleigh. Ne întoarcem în Union Square. În jur, zgomotul ciocanelor confirmă
faptul că în noua capitală a statului se înregistrează un adevărat boom în construcţii. Şi primele clădiri ridicate au fost, desigur, cele de cârciumi, căci se întâlnesc la tot pasul.
Mă opresc sub un copac.
— Aceea e casa familiei Haywood.
Traversăm strada şi repetăm scena de la familia Palmer. Menajera lor e şi mai nepoliticoasă. Da, au un post liber. Şi nu, Phoebe e prea tânără ca să-l ocupe.
Nu-i a bine. E aşa de straniu că-mi doresc ca o fată de doisprezece ani să-şi găsească de lucru, şi totuşi aşa stau lucrurile. E mai bine să
muncească decât să se mărite peste patru ani cu un pervers care s-o abuzeze.
— Susie, cine e familia asta, Haywood? Şi de ce ne-am oprit la casa lor?
Susanna mă imploră din ochi să-i sar în ajutor.
— Scuze, e vina mea. Cred că m-am rătăcit. Familia Eton locuieşte în apropiere. Mă aplec spre Susanna şi îi şoptesc la ureche: Cârciumăreasa mi-a zis de alte două slujbe. Una de ajutor de bucătăreasă şi cealaltă de spălătoreasă. Deşi nu era foarte sigură că în cel de-al doilea caz stăpâna ţine casa aşa cum trebuie.
— Asta voi decide eu.
Neliniştea radiază din ea ca o febră.
— Dacă nu…?
— Opreşte-te, zice Susanna şi scutură din cap. N-o s-o duc înapoi în Worthville.
— Dar nu putem să o lăsăm aici, în stradă.
— Şşt, mă pune ea la punct pe un ton dur.
Asta trebuie să fie versiunea din 1796 a lui tacă-ţi fleanca.
285
Continuăm să înaintăm şi ne oprim în colţul străzii. Vizavi de noi se înalţă o casă mare – cel puţin judecând după standardele din 1796.
E înconjurată de un gard de ţăruşi albi. O trăsură vine pe alee şi se opreşte în faţa porţii şi din ea coboară o femeie între două vârste, urmată de doi adolescenţi.
Susanna îmi face semn.
— Asta e casa familiei Eton?
Arunc o privire rapidă peste hartă şi dau din cap.
— Da, aşa cred.
O urmăresc cu curiozitate pe femeie. E mai scundă decât Susanna şi poartă haine mai frumoase decât cele pe care le-am văzut până
acum în Raleigh.
— Asta ar putea fi stăpâna ta într-o bună zi, îi spun.
— Da, zice Susanna, studiind-o cu atenţie pe femeia mai vârstnică.
Drumul se eliberează şi am putea să traversăm, însă Susanna rămâne locului.
— Susie, asta era doamna Eton?
— Aşa cred.
— Atunci de ce stăm aici?
