Mă plictisesc să mă tot uit la crupa calului. Din cauza şanţurilor de pe drum, mica noastră şaretă e zgâlţâită într-o parte şi în alta și dinţii îmi clănţăne în gură până ce ajung să mă doară. În spate, Phoebe discută cu Mark. Nu desluşesc ce-şi spun şi asta mă irită tare.
Dacă s-a codit cumva înainte de a porni la drum, orice îngrijorare i-a pierit deja iute lui Phoebe.
Mama doarme şi îi simt inima bătând lângă umărul meu.
Toată agitaţia asta îmi strică plăcerea călătoriei. Iată-mă într-o pădure frumoasă, sub un cer senin, întovărăşită de mama, de sora mea şi de prietenul meu cel mai drag, ca într-o ieşire la iarbă verde în toiul verii. Prima mea călătorie la Raleigh ar fi trebuit să fie o desfătare, însă presimţirile rele mă învăluie ca într-o mantie de lână
înăbuşitoare. Stăpâna se va înfuria că nu m-am întors la timp pentru masa de prânz. Iar dacă nu apar până se întoarce stăpânul, e posibil ca să dea alarma. Şi nu le voi putea oferi nicio explicaţie plauzibilă
pentru absenţa mea.
Ajungem pe culmea unui deal. Raleigh ni se întinde în faţă.
Opresc calul.
— Scoală-te, mamă.
Din spatele şaretei, Phoebe mă prinde pe după umeri şi gângureşte încântată.
— Nu am văzut niciodată un oraş atât de mare.
— Nici eu, zice mama.
280
Rămân înmărmurită de admiraţie.
Smucesc frâiele şi pornim huruind pe partea dinspre Raleigh a
crestei dealului, alăturându-ne oamenilor şi şaretelor ce împânzeau străzile largi. Ne îndreptăm spre centrul oraşului. Peste tot sunt case şi prăvălii în construcţie. Zgomotul este asurzitor: ciocane care bat, căruţe care scârţâie, cai care fornăie. În aer pluteşte rumeguş.
Vânzătorii se târguiesc cu doamne care cară coşuri în mâini. Pe o vatră în aer liber se frige carne.
Raleigh este însufleţit şi zgomotos şi mă îndrăgostesc de el la prima vedere.
281
CAPITOLUL 30
O INTERSECŢIE CIRCULATĂ
Raleigh-ul din secolul al optsprezecelea pe care îl văd acum arată
cam la fel ca în urmă cu cinci zile – numai că sunt mai mulţi oameni, mai multe zgomote şi mai multe mirosuri înţepătoare.
Arăt spre capătul străzii.
— Bucata aia de teren golaş e Union Square. Să mergem într-acolo.
Susanna opreşte şareta sub un stejar înalt, lângă sala de întruniri.
Cât timp ea priponeşte calul, sar din şaretă şi mă întorc spre Phoebe.
— Pot să te ajut?
— Da, mulţumesc, domnule Lewis. Zâmbeşte veselă când o ridic din şaretă. Unde suntem aici?
— În centrul Raleigh-ului, zic, gesticulând. Majoritatea prăvăliilor şi caselor sunt aşezate, cale de mai multe străzi, în jurul acestei pieţe.
— Şi dumneata unde locuieşti?
Fac un gest vag înspre vest.
— Casa mea e în afara oraşului.
— Familia Eton unde locuieşte?
Minunat, ce să zic. Phoebe pare un copil drăguţ, iar eu sunt nevoit s-o mint în privinţa locuinţei familiei Eton – ca şi cum o minciună în plus ar mai conta.
— Nu prea departe. O să-ţi arăt imediat.
Dă din cap mulţumită şi ochii îi fug spre trecători.
Mama fetelor coboară din şaretă şi-şi face vânt de căldură.
— Eu o să rămân aici, zice. Faceţi voi aranjamentele. Se duce la 282
Phoebe şi o sărută cu blândeţe pe obraz. Eşti pe cale de a face un lucru foarte matur pentru vârsta ta. Slujba e ceva important în viaţă.
