Sunt mândră de tine.
— Mulţumesc, mamă, şopteşte Phoebe.
Lăsăm calul şi şareta în grija doamnei Crawford şi pornim toţi trei spre sud. Ne oprim la o intersecţie circulată. Ne aflăm în capătul unui bulevard lung şi drept, mărginit pe fiecare parte de clădiri ca nişte dinţi zimţaţi. În 2016, pe Fayetteville Street se înşiră hoteluri, bănci şi un centru cultural. Însă acum admirăm casele nou construite ale câtorva dintre cele mai de seamă familii din Raleigh.
Phoebe se minunează la fiecare lucru pe care îl vede.
— O, Susie, ai văzut ce trăsuri frumoase? Nu-i aşa că sunt foarte elegante?
— Ba da.
Arăt drept în faţă şi îi şoptesc la ureche Susannei:
— Asta e casa despre care am vorbit. Casa lui Jonathan Palmer.
E cea mai mare casă de pe stradă. În spate sunt mai mult clădiri mai mici din lemn şi o latrină. Susanna se îndreaptă spre intrarea laterală. Ne trezim într-o curte traversată de alei pavate cu cărămidă.
Pic de iarbă, doar pământ bătătorit şi o mică grădină de legume.
Susanna se opreşte în faţa celei mai mari construcţii din curtea de spate şi se întoarce către mine.
— O să vorbesc eu. Te rog să nu spui nimic.
— Sigur.
Urcă cele câteva trepte şi intră în holul central. Phoebe aşteaptă cu emoţie afară şi strânge la piept un sac de pânză.
O urmez pe Susanna, care se opreşte în faţa unei încăperi mici. O
femeie în vârstă stă la o masă de lucru delicată şi scrie ceva într-un registru.
— Bună ziua, spune Susanna, apoi tace şi aşteaptă.
Femeia continuă să scrie.
După un minut, timp în care femeia nu ne bagă în seamă, îmi pierd răbdarea. Nu are niciun motiv să se poarte cu aşa o lipsă de 283
politeţe.
— Dumneavoastră sunteţi doamna Palmer?
Femeia mă priveşte ridicând din sprâncene. Susanna se încruntă
la mine.
— Nu, eu sunt doamna Tinsley, răspunde ea. Sunt menajera. Cu ce vă pot ajuta?
Susanna îmi face semn cu cotul.
— Am auzit că aveţi un post liber de fată în casă.
Ochii femeii se aprind de interes.
— Aşa e. Lasă jos tocul, se ridică şi iese din cămăruţă. Îşi întinde gâtul şi o studiază pe Susanna din cap până în picioare. Ai venit pentru slujba asta?
— Nu, n-am venit pentru mine, ci pentru sora mea, Phoebe.
Phoebe păşeşte în faţă şi face o plecăciune.
— Bună ziua, doamnă.
Zâmbetul doamnei Hensley îi îngheaţă pe buze.
— Câţi ani ai, Phoebe?
— Doisprezece.
Menajera clatină din cap.
— Nu acceptăm fete în casă mai mici de paisprezece ani. O
pironeşte din priviri pe Susanna. Îţi sugerez s-o duci acasă şi să o laşi să se mai joace câţiva ani cu păpuşile.
Phoebe îşi înalţă bărbia.
— Nu mă joc cu păpuşile. Sunt o cusătoreasă foarte pricepută.
Faţa Susannei se face roşie ca para focului. O prinde de mână pe Phoebe şi o trage după ea pe aleea pavată cu cărămidă. Ies pe poartă.
