De data asta, cele două secole se scurg rapid peste mine şi-mi lasă
o senzaţie de înţepătură pe piele.
Mă caţăr pe stâncă şi mă uit în jur. Nu e nimeni prin preajmă la această oră. Cu puţin noroc, voi reuşi să ajung la casa familiei Pratt
fără să fiu văzut. Mă strecor la adăpostul pădurii şi înaintez în paralel cu drumul de ţară, pitindu-mă pe după tufişuri oricând pot.
Le-o fi mărturisit Susanna cine a însoţit-o la Raleigh? Au aflat deja de Phoebe? Şi au pedepsit-o pentru toate astea?
Să fi ajuns prea târziu?
Ajung la marginea pădurii, mă ghemuiesc în spatele unui stejar bătrân şi cercetez din ochi moşia familiei Pratt. Au o grădină cam veştedă şi un hambar. Bucătăria e probabil în clădirea din care iese pe coş, încolăcindu-se, un fir subţire de fum. Casa şi celelalte clădiri par pustii. Nu văd pe nimeni în jur, deşi aud un plânset de copil mic.
Pe drum am născocit aşa, un soi de plan – bazat mai mult pe speranţă decât pe fapte –, cum să ţâşnesc de la o clădire la alta până
să ajung la bucătărie, unde, conform calculului probabilităţilor, ar trebui să dau de Susanna. Planul se duce însă de râpă la faţa locului.
Ar trebui să traversez spaţii libere de sute de metri sau mai mult.
Nu cunosc rutina familiei. Au luat deja micul dejun? Copiii vor ieşi curând la joacă? Jethro a plecat la moară?
O uşă se deschide în spatele casei. Susanna iese purtând o tavă
încărcată cu farfurii. O fetiţă ţopăie pe lângă ea. Intră amândouă în bucătărie.
Nu pot să risc să apar acolo cât timp are un musafir. Dar după
câteva minute fetiţa iese, ţopăind din nou, şi se întoarce în casă.
Să fac o încercare sau să mai aştept?
În timp ce stau şi-mi cântăresc opţiunile, ceva trosneşte în tufişul 311
din spatele meu.
— Bună ziua, se aude o voce blândă.
O fată îşi face apariţia şi îmi zâmbeşte afectat, cu acea încredere în sine pe care o au fetele care se cred frumoase. O recunosc. Este fiica cea mai mare a familiei Pratt.
Ezit între „cool” şi „fir-ar al naibii”. Pentru moment voi merge pe ideea de „cool”, pentru că e mai convenabilă.
— Bună, îi zâmbesc şi eu, ca şi cum m-aş bucura că o văd.
Fata asta ar putea fi biletul meu de tren către Susanna.
— Ce cauţi aici? mă întreabă, fluturându-şi genele.
E o întrebare retorică. Fie îşi face iluzii, fie se dă la mie. Poate că
un atac frontal ar fi mai indicat.
— Am venit să vorbesc cu Susanna.
Îşi dă ochii peste cap.
— Tata i-a interzis să iasă din curte şi i-a spus că o să te biciuiască
dacă te prinde pe aici.
— N-am niciun chef să fiu biciuit, mormăi eu şi arunc o privire peste umărul ei, ca să verific că domnul Pratt cel furios nu ne pândeşte în vreun colţ.
— Nu-ţi face griji. Tata va fi la moară până la vremea cinei. Se înroşeşte. Avem o iapă nouă. E tare frumoasă. N-ai vrea s-o vezi?
Se vede treaba că felul în care o fată se uită la un băiat pe care îl consideră drăguţ nu s-a schimbat mult de-a lungul timpului, căci tipa se poartă de parcă i s-au aprins călcâiele după mine. Cum de s-a întâmplat atât de repede? Nu ne-am văzut decât de două ori.
Deşi, serios vorbind, aş putea folosi pasiunea ei subită pentru mine în propriul avantaj.
— Mi-ar plăcea grozav să văd iapa, dar n-aş putea mai întâi să
stau de vorbă cu Susanna? îi arunc eu cea mai bună imitaţie de zâmbet cuceritor de care sunt capabil.
— Poate.
Îşi flutură din nou genele şi se îndreaptă nepăsătoare spre bucătărie.
312
Susanna iese peste un minut şi aleargă spre pădure, aruncând deseori câte o privire peste umăr. Se opreşte la liziera pădurii și scrutează tufişurile.
