— Oricum îi vei părăsi pentru totdeauna pe trei august. Regret, dar trebuie să ţi-o spun verde în faţă: acum ai şansa să alegi să pleci de bunăvoie ori într-un sicriu.
Vorbele lui îmi zgârie urechile. Să mă încred în povestea pe care a descoperit-o? Dacă pictura aceea specială a lui e greşită, ar însemna să abandonez viaţa de aici pentru un loc căruia nu-i aparţin.
Of, de ce-mi pierd vremea stând pe gânduri când ştiu că nu-mi doresc să mor?
— Să mergem.
Mark o rupe tare la fugă prin pădure, în faţa mea. Teroarea mă
muşcă de picioare, ca nişte căţelandri, şi mă împinge înainte.
Deborah se afla în curte şi pornise spre noi când ne-am întâlnit.
Nu se poate să nu-şi fi dat seama că am dispărut. Şi nu-i va lua decât câteva minute ca să îşi alerteze tatăl.
Vor şti unde să vină să ne caute?
Jedidiah ar putea şti. M-a zărit de pe culmea dealului când eram cu Mark. Cât va dura până să se ia după noi? Zece minute?
Cincisprezece?
Dar zece minute sunt de ajuns. Vom fi trecut de partea cealaltă a cascadei înainte să ne dea de urmă.
Nu trebuie să mă mai gândesc atâta.
Şi să mă concentrez pe fugă.
317
Picioarele mele lovesc pământul denivelat. Am alergat pe aici de mii de ori, dar niciodată aşa de repede. Niciodată fără să-mi pese pe unde calc. Tufele de măceş îmi zgârie gleznele. Nu iau în seamă
durerea şi îl urmez pe Mark.
Ajunge primul la stâncă şi sare jos în două salturi mari. Eu cobor treptele de granit. Când ajung jos, îl găsesc stând pe bolovanul meu, blocându-mi vederea.
— Sari, îl îndemn eu.
— Nu pot.
Are vocea încordată. De nerecunoscut.
Mă uit în jur.
Apa se prelinge.
Ba nu, se prelinge e prea mult spus. Picură.
Picioarele încep să-mi tremure. E un dezastru.
Niciunul din noi nu va putea trece astăzi prin cascadă. Până ce nu va ploua din nou – o ploaie lungă, în averse –, nu va mai fi nicio Cascadă a Şoaptelor.
— Ne vor prinde pe amândoi.
— Hai să încerc totuşi.
Sare spre bolovanul lui şi cascada îl împinge înapoi. Încearcă iar şi iar, tot mai înnebunit. Picături mici de apă îi lucesc pe obraji. Nu reuşeşte să plece din secolul meu.
Mă holbez la picături şi picuri, îmi încleştez şi descleştez mâinile şi furia creşte în mine. Cum de a neglijat Mark un detaliu aşa de important ca starea cascadei? Cum de i-a oferit stăpânului pretextul perfect pentru a-şi ieşi din minţi?
— Dumnezeule, Susanna, îmi pare atât de rău. Pe partea mea, situaţia nu era atât de rea. Nu am verificat cum curge apa în secolul tău.
Mă uit la faţa lui înspăimântată şi mă cuprinde ruşinea. Cum de mi-a trecut prin cap o asemenea idee? Mark a riscat mult ca să mă
salveze. Iar eu am fost de acord, fiindu-i complice de bunăvoie.
Logica îmi răcoreşte mintea la fel de iute precum mi-a înfierbântat-o.
318
Pierdem minute preţioase holbându-ne la apa care nu curge. Deja sătenii ne caută probabil. Încerc să îmi alung din minte orice altceva şi să mă concentrez asupra situaţiei în care ne aflăm. Problema trebuie rezolvată. Sătenii nu trebuie să-l prindă pe Mark.
Îmi ridic ochii. Deasupra mea, apa se prelinge peste marginea stâncoasă.
— Trebuie să te întorci în viitor.
— Nu te las singură aici.
— Nu fi prostuţ. N-avem încotro, îi spun eu.
