Ne trebuie mai multă apă, o ţâşnitură, nu mai mult de o secundă
sau două, îmi zic în sinea mea. Cum aş putea să fac ca pârâul să
producă mai multă apă?
— Ba nu. Să plec ar fi o prostie. Am venit ca să te salvez, şi asta am să fac.
Vocea lui sună înăbuşită, speriată.
— N-ai cum să mă salvezi astăzi, îi răspund.
Trebuie să vin cu ceva, îmi spun, cu un motiv care să îl determine să plece. Şi ce alt motiv mai bun ca adevărul?
— Tu eşti dovada vie că intenţia mea este să fug, continui eu şi îi acopăr gura cu palma când dă să protesteze. Dacă mă vor găsi aici singură, nu vor avea dovada că vreau să fug. Tu vei fi în siguranţă, iar eu nu le voi da motive să mă pedepsească.
Se încruntă, indecis. Insist:
— Ajutorarea unui fugar este o fărădelege gravă. Vei fi norocos dacă scapi cu închisoarea şi biciuitul.
— Vrei să spui că în cel mai bun caz voi fi biciuit?
— Exact. Şi gândeşte-te, dacă vei fi prins, nimeni altcineva nu ne mai poate salva. Du-te înapoi în lumea ta şi întoarce-te să mă salvezi când va ploua.
— Te rog, Susanna…
Nu mai avem timp de discuţii. E momentul să intru în acţiune. Să
fac ca pârâul să producă mai multă apă. Alerg spre stâncă şi mă caţăr pe ea.
319
— Ce faci?
— Stai acolo şi aşteaptă.
Fug către capătul opus al albiei râului, spre băltoacele prăpădite care au fost cândva un curs de apă mândru şi puternic. Acum abia dacă poţi bea o înghiţitură din el.
Adun pietrele, noroiul şi crengile de pe creasta cascadei şi fac din ele un baraj. Trag cu urechea. Şuvoiul s-a mărit, dar nu îndeajuns.
Fac mulţi paşi în spate, de-a lungul albiei, şi îndepărtez prundişul, pietrele şi noroiul, dragând un mic canal. Apa se prelinge spre baraj.
Se formează o baltă.
Ce lucru ciudat. Atâta timp m-am temut de Pârâiaşul dintre Stânci, şi acum aş da orice să revină la cursul său iute.
— Ce faci acolo? strigă Mark de jos.
— Rămâi pe stâncă. Când o să-ţi dau semnalul, apa va curge cu tărie pentru câteva clipe.
Din depărtare se aud strigăte: „Sunt la pârâu.”
E primul semn că au pornit să mă vâneze.
Mă uit la firicelul de apă şi mă încrunt. Nu e suficient de puternic.
Nu încă. Tremur atât de tare, încât abia mă ţin pe picioare. O groază
aşa cum n-am mai simţit niciodată mă cuprinde. Stăpânul m-a bătut, m-a ars, m-a pipăit şi mi-a spus că semăn cu o târfa. Dar n-a avut niciodată motive să mă târască în faţa magistratului.
Până acum o oră, viaţa mea era suportabilă. Însă în următoarele şapte săptămâni, cât îmi voi aştepta soarta şi înlocuirea cu Joan, va deveni de neîndurat.
Braţele lui Mark mă cuprind pe la spate.
— Susanna, şopteşte el.
Mă întorc şi îl lovesc orbeşte cu pumnii în piept.
— Nu fi prost. Întoarce-te.
— Eşti nebună dacă-ţi închipui c-o să te las singură aici.
— N-ai de ales. Nu va curge suficientă apă pentru amândoi. Fugi.
Nu se mişcă din loc. Pe faţă îi citesc o hotărâre de neclintit, iar braţele îi rămân încolăcite pe după talia mea.
320
— Eşti nebun?
