Îl împing cu toată puterea şi face un pas în spate, şocat. În sfârşit.
Poate că acum o să mă asculte.
— Du-te înapoi la grotă. Nu mai avem timp.
— Eu te-am vârât în bucluc, eu am să te scot.
— Bunele tale intenţii nu fac doi bani dacă te prind mai-marii oraşului, îi spun; lacrimi de frustrare îmi înţeapă ochii şi le alung clipind cu furie. Am găsit o soluţie bună şi încăpăţânarea ta îmi pune planurile în pericol. Pleacă. Dacă nu, vom avea amândoi de suferit de pe urma lipsei tale de acţiune.
— Şi cu tine ce se va întâmpla?
— N-am cum să ştiu. Ceea ce ştiu însă este că pedeapsa pentru că
nu mi-am ascultat stăpânul e mult mai puţin gravă decât pentru fugă. Îmi va fi mai bine fără tine.
— Nu ştiu ce să zic…
— Mark, întoarce-te în viitor. Numai aşa poţi reveni aici mai târziu ca să mă ajuţi să scap.
Multe aş mai avea să-i spun. Atât de multe. O să-mi fie dor de tine.
Îţi voi fi veşnic recunoscătoare. Te iubesc. Însă vorbele acestea vor rămâne nerostite, căci nu vreau să le dau glas cu o voce care tremură
de spaimă.
De pe poteca din spatele nostru se aud strigăte.
— Bine, zice Mark şi fuge spre marginea stâncii. O să vin să te salvez când o să plouă.
Privirile ni se întâlnesc. A lui e plină de încredere. A mea nu.
Coboară stânca şi stă în aşteptare pe bolovanul de pe partea mea.
E atât de chipeş. Îl cercetez cu atenţie, ca să-mi întipăresc în minte fiecare detaliu. Fiecare detaliu al corpului său înalt şi subţire. Ochii lui strălucitori, de culoarea chihlimbarului.
Sătenii ies în goană din pădure.
Apa se prelinge şi face vârtejuri. Debitul nu e suficient de mare.
— Uite-o!
Au ajuns aproape. Foarte aproape.
321
Va trebui să ne mulţumim cu apa pe care am adunat-o.
— Fii gata, Mark. Nu vei avea decât o şansă.
— O să mă întorc să te iau cu mine.
Dau cu piciorul şi dărâm barajul.
*
De cum renunţă la căutarea lui Mark, sătenii încep să se certe pe seama mea. Într-un târziu, decid să mă trimită pentru o noapte la închisoare. Domnul Pratt insistă să se ocupe singur de mine. În timp ce eu iau partea sătenilor.
Noaptea de închisoare se prelungeşte la două.
Atmosfera din celulă este cât se poate de neplăcută. Mai-marii oraşului nu au gândit spaţiul pentru a fi confortabil. Căldura pătrunde nestingherită prin crăpăturile dintre șipcile de lemn. Locul e atât de strâmt, încât îmi blestem zilele. E mai puţin lat decât înălţimea mea şi nu pot sta dreaptă în picioare. Mă reazem de perete, cu genunchii la piept, şi încerc o simpatie adâncă faţă de oamenii care au fost nevoiţi să stea aici înaintea mea.
Mirosul greu de paie putrezite îmi zgârie nările. Panglici subţiri de raze de soare luminoase dansează de-a lungul pardoselii murdare şi îmi irită ochii. Masa care îmi este strecurată pe sub uşă o dată pe zi nu ar fi nici măcar pe gustul porcilor.
Însă partea cea mai proastă este latrina. Se află la oarecare distanţă. Temnicerul vine o singură dată pe zi ca să mă însoţească
acolo. Dacă trebuie să mă uşurez mai des, sunt nevoită să mă
ghemuiesc într-un colţ al celulei, ceea ce nu face decât să mărească
duhoarea.
Învăţ să mă concentrez pe alte lucruri decât nefericirea mea.
Singurătatea şi absenţa corvezilor au şi ele partea lor bună.
Am timp să-mi repet în minte pasajele favorite din Biblie sau să
meditez din nou la personajele din Persuasiune.
