— Am ştiut de talentul lui Phoebe, dar nu ţi-am spus nimic, de teamă că n-o s-o laşi să plece la Raleigh. Nu aveam încredere în domnul Shaw.
Ridic bărbia sfidătoare. Nu am de gând să-mi cer scuze. De dragul surorii mele aş face acelaşi lucru de o mie de ori, dacă aş fi nevoită.
Mă priveşte lung, cu buzele strânse. Briza îi flutură peste faţă o şuviţă de păr pe care o îndepărtează cu mâna. Privirea îi e acum 326
şovăitoare.
— Ar trebui să-ţi mulţumesc. Eu, una, am avut încredere în el.
— Hei, se aude strigătul domnului Baxter plutind peste luminiş
Sunteţi acolo, doamnă Crawford? O să înceapă audierea.
— Da, strigă mama. Venim imediat.
— Te-a strigat doamna Crawford, remarc eu. Nunta nu ar fi trebuit să aibă loc la sfârşitul săptămânii ăsteia?
— Domnul Shaw a amânat-o până ţi se clarifică situaţia.
Ochii ni se întâlnesc. Îşi fereşte privirea. Dintr-odată mi se face milă de ea. Niciunul din cei patru copii ai mamei nu locuieşte cu ea, şi ambele fete din cauza deciziilor proaste pe care le-a luat. Şi faptul că a înţeles, în fine, acest lucru îi provoacă probabil o mare tristeţe.
Nu vreau să mai pun paie peste foc. Oricum e timpul să mergem.
— Cu ce o să mă îmbrac? întreb, uitându-mă cu suspiciune la hainele mele aşezate pe o piatră din apropiere şi din care ies aburi.
Arată spre un loc umbros de sus, de pe mal.
— Ţi-am adus nişte lucruri. Sunt acolo, în spatele tufişurilor. Mă
prinde de cot şi mă trage în sus. Dar nu-mi dă drumul imediat, ci rămâne cu ochii fixaţi pe lenjeria mea de corp. Nu ţi-ai cârpit bine cămaşa.
Îngheţ.
— Cum de s-a sfâşiat?
Mă smulg tăcută din mâinile ei, deloc dornică să-i povestesc istoria. Încă resimt umilinţa ca pe un ghem dureros în pântec.
— Stăpânul tău a avut ceva de-a face cu asta?
Zvâcnesc din cap în chip de aprobare.
Înghite cu noduri.
— Te-a necinstit?
Ochii mă înţeapă.
— Nu, nu a…
Mă înfior şi tac. A fost într-adevăr o experienţă oribil, dureros de umilitoare, însă ar fi putut fi şi mai rău.
— Nu, n-a ajuns atât de departe, adaug.
327
Mama îşi acoperă gura cu o mână tremurătoare şi se întoarce cu spatele la mine.
— Doamne Dumnezeule, iartă-mă pentru ce i-am făcut fetei mele.
Vorbele îi plutesc pe lângă mine, atât de şoptite, încât mă gândesc că sună doar în închipuirea mea.
Mă strecor în spatele tufişurilor, unde găsesc mormanul de haine curate aduse de mama. Mă îmbrac şi când ies la lumină o văd că ţine în braţe o strachină cu pâine, şuncă şi brânză.
Devorez cu lăcomie mâncarea.
— Mulţumesc.
Dă din cap cu o expresie gravă întipărită pe faţă.
— Te însoţesc la audiere.
În faţa sălii de întruniri s-a strâns deja lumea. Mama şi cu mine intrăm solemn în clădire, fără să luăm pe nimeni în seamă.
— Doamnă Crawford. Domnul Shaw se desprinde din mulţime şi se grăbeşte să ne ajungă din urmă. Unde mergi?
— Intru în sală, cu fiica mea.
— Nu cred c-ar fi prea înţelept.
