— S-ar putea.
Comentariile lui Dorcas îmi amintesc deja contractul meu nu mai are valoare. Nu voi mai zăbovi multă vreme în Worthville. Ceea ce încă nu ştiu este când anume voi părăsi satul.
— E timpul să pleci, Dorcas. Ne vedem cat de curând.
— Aşa sper. Îşi netezeşte poalele rochiei și praful pluteşte 324
înăuntru printre şipci. Ştiu că o să ne părăseşti într-o bună zi şi că te vei duce într-un loc unde tata să nu te mai poată bate. Dar ai promis că o să-ţi iei la revedere. N-o să uiţi, nu-i aşa?
— Nu. Îţi promit.
*
Abia se ivesc zorile când nişte voci ridicate mă trezesc din somn.
Mă salt în şezut şi încerc să-mi limpezesc mintea.
— Deschide uşa, Joshua Baxter. N-are unde să fugă.
E vocea mamei.
— Nu ştiu ce să zic, doamnă Crawford. Domnul Worth mi-a poruncit să…
— Dacă fuge, n-ai decât să mă închizi pe mine în locul ei. Acum fă
bine şi dă-i drumul.
Uşa se deschide şi mama dă buzna înăuntru şi mă cuprinde în braţe. Temnicerul face un pas în spate, dezgustat. Nu îl pot învinovăţi. Am hainele înmuiate de transpiraţie şi urină. Părul îmi atârnă în laţe lipicioase peste faţă. Furnicile mi-au transformat tălpile picioarelor într-o masă diformă şi umflată.
— Vino cu mine să te speli, zice mama.
Mă trage după ea, aproape pe sus, până la latrină şi de aici până
pe malul Pârâului dintre Stânci.
Mă dezbrac până la cămaşă şi ea începe să-mi frece hainele. Păşesc cu grijă într-o baltă puţin adâncă şi oftez uşurată când îmi cufund tălpile băşicate în mâlul răcoros şi catifelat. După ce mă îmbăiez, mama mă spală pe cap. Îl răsuceşte şi îl stoarce ca să scoată apa din el, apoi îl piaptănă cu degetele, desfăcând cu atenţie fiecare zuluf.
Stau docilă ca un copilaş, cu ochii închişi, şi mă las în voia sunetelor care mă înconjoară şi a bucuriei de mult uitate a periatului părului de către mama.
— Domnul Shaw s-a supărat foarte tare când a aflat că am dat-o pe Phoebe slujnică fără să-i cerem voie, zice mama.
O parte din plăcerea momentului piere la auzul vorbelor ei.
325
— Sper să-şi revină cât mai iute.
— Îi promisese domnului Pratt că i-o va da lui de slujnică, rosteşte mama, pe un ton încărcat de amărăciunea trădării.
Ce ticălos.
— Nu avea niciun drept asupra ei, ca să facă asemenea promisiuni.
— Ai dreptate. Phoebe urma să lucreze la ei în bucătărie şi în schimb domnul Shaw avea să-şi macine grânele gratis la moara domnului Pratt tot anul care vine. Mama se îneacă de supărare.
Domnul Shaw m-a minţit.
E timpul să-i spun mamei tot adevărul.
— Nu cred că ar fi pus-o să muncească în bucătărie. Mult mai probabil ar fi obligat-o să toarcă ori să facă haine pe care familia Pratt să le vândă apoi.
Mâinile mamei se opresc în aer.
— Nu se poate. Phoebe nu are astfel de talente.
— Ba da. Surioara mea dă semne foarte promiţătoare. Familia Pratt plănuia să-i folosească talentul în propriul avantaj. Stăpânul l-a minţit pe domnul Shaw.
Mama icneşte.
— Jethro Pratt este un ticălos.
Termină de pieptănat părul, apoi trece iute la împletirea lui cu mâini pricepute. Termină curând.
Mă răsucesc cu faţa spre ea.
— Te-am înşelat, mamă.
— Ai ştiut tot timpul?
