„Mama!”
— E Deborah. Probabil că s-a întâlnit cu Dorcas în drum spre sat, spun şi dinţii îmi clănţăne în gură. Nu mai avem timp. Deborah poate să alerge repede. Cât timp îi va lua domnului Pratt ca să
strângă potera şi să pornească în căutare? Bine, atunci. Dar grăbeşte-te.
Mă las să cad sub cel mai apropiat copac şi îmi lipesc spinarea de trunchiul lui.
— Îmi pare rău, repetă el.
349
Cleştele apucă o încuietoare.
Durerea mă cuprinde ca într-o menghină. Am crezut că ştiu la ce să mă aştept, însă m-am înşelat. Un geamăt îmi scapă printre buze.
— Îmi pare rău.
— Nu-ţi mai pierde timpul cu atâtea scuze, spun, icnind la fiecare cuvânt.
Încuietoarea se desface şi cade la pământ. O ia şi o azvârle în pădure, mormăind un blestem printre dinţi.
— OK. Fii pregătită.
A doua încuietoare rezistă. Îi alunecă printre degete şi marginile se înfig în carnea mea la fiecare încercare. Mă aplec în faţă şi vomit.
— Am terminat. Să mergem.
Înaintăm încet. Durerea nu-mi dă pace. Chiar dacă lanţul a dispărut cu totul, picioarele îmi rămân ţepene şi umflate şi nu le pot îndoi bine. Mă forţez să ignor zvâcnetul din glezne şi să mă
concentrez pe drumul din faţă. Abia avansăm, cu chiu, cu vai, preţ
de câteva minute pe potecă, când auzim primele lătrături.
Mark mormăie şi se cutremură.
— Hai să te iau în spinare. Trebuie să avansăm mai repede.
O veşnicie se scurge lent înainte să ajungem la luminiş. Lătrăturile se aud tot mai aproape.
— La naiba. Ştiu unde să ne caute?
— M-au mai găsit aici o dată. Sunt suficient de isteţi ca să facă
legătura între locul ăsta şi cel în care Dorcas m-a văzut intrând în pădure.
Cu mişcări precise mă lasă jos pe marginea stâncii.
— Crezi că poţi coborî singură?
Grota nu mi s-a părut niciodată atât de departe. Picioarele îmi tremură şi capul mi se învârte.
— Susanna? zice el cu voce încordată.
— Nu, nu cred că pot.
350
CAPITOLUL 36
UMBRE ROŞII
Blestemaţii ăia de câini urlă şi ies în goană din pădure. Oamenii nu sunt probabil mult în urmă. În viaţa mea n-am fost aşa de îngrozit.
— O să cobor eu mai întâi şi pe urmă o să te prind şi pe tine.
Ajung dintr-un salt în faţa grotei şi întind braţele spre ea.
— Hai, Susanna.
Se trage mai aproape de marginea stâncii.
— Uite-o, strigă o voce. E acolo, la cascadă.
— Nu mai e timp, strig eu. Sari odată.
Alunecă de pe marginea stâncii, se loveşte de o ieşitură şi ţipă de durere şi şoc. O prind în braţe şi o aşez pe picioare.
— Du-te la cascadă.
