O implor pe Deborah din priviri, sperând şi rugându-mă în gând să intervină.
— Micuţii stau foarte bine aici, mamă, zice ea. Hai să-i lăsăm în pace. Susanna are şi aşa destule pe cap, cu cârpitul şi gătitul.
— Foarte bine, spune doamna Pratt şi se apleacă peste firele de tors.
Dau din cap în semn de mulţumire. Deborah dă şi ea din cap. Şi-a plătit datoria.
Ajung în sufragerie, strecor cartea sub un morman de şorţuri rupte, le îndes în coşuleţ şi ies cu el din casă.
— Susanna, se ia Dorcas după mine, vrei să pregătesc eu prânzul?
— Nu, prânzul e aproape gata.
Trebuie să mă comport normal. Să nu plâng.
— Sunt gata vasele cu mâncare pentru tata şi Jedidiah?
— Nu încă. O să mă apuc acum.
E bine că mi-a amintit. Deborah va fi nevoită să lipsească un timp de acasă ca să le ducă mâncarea.
344
Intru în bucătărie, urmată de Dorcas, şi scot vasele, după care vâr coşuleţul de cârpit într-un colţ. Dorcas aşterne cu mare grijă câte un şervet curat pe fundul fiecărui vas.
Aşez în vase pâine unsă cu unt şi felii de brânză. Nu vor fi deloc mulţumiţi cu acest prânz sărăcăcios. Numai că nu voi mai fi aici ca să
îmi pese. Gândul îmi dă putere.
Dorcas se încruntă.
— Asta e tot ce le dăm de mâncare?
— Vrei să pui şi fructe?
— Da.
Dispare în cămară şi revine cu două mere pe care le aşază în vase.
— Acoperă-le cu câte un ştergar şi gata. O sărut pe creştetul capului şi-i netezesc cârlionţii. Drăguţ din partea ta că mă ajuţi. În ultima vreme m-am simţit cam obosită.
Îşi lipeşte capul de pieptul meu.
— Urăsc că eşti în lanţuri. Şi îl urăsc pe tata că ţi-a făcut una ca asta.
Îngheţ la auzul vorbelor ei. Dacă ar fi să le repete în faţa altcuiva, cine ştie ce reacţie ar stârni.
— Şşt, nu mai spune asta.
— Dar e adevărat, Susanna.
— Cu vorbe dintr-astea poţi să dai de necazuri.
— Tot ce se poate. Ia vasele şi se îndreaptă spre uşă. Plec să îi duc mâncarea lui Deborah.
Iau capacul de pe oala cu şuncă şi legume. Tocana e gata. Cu mare grijă, ridic oala de pe foc şi o aşez pe masa de lucru. Mă mişc greoi din cauza oboselii. Mănânc o felie de pâine cu unt şi-mi torn o cană
de cidru.
Gata cu ultima corvoadă pentru familia Pratt.
Emoţia îmi dă energie. Scot a doua carte din coşuleţ, ies pe uşa din spate a bucătăriei şi înaintez şchiopătând spre latrină. Îmi târşesc picioarele de-a latul curţii şi lanţul zdrăngăne în praf şi mi se încurcă
în tălpi. Mă opresc la fiecare câţiva paşi pentru a-mi trage răsuflarea, 345
istovită de cât de tare sunt nevoită să-mi încordez muşchii pentru a putea merge.
Mark nu s-a întors încă.
Pătrund în umbra pădurii şi mă opresc când lanţul se agaţă de o rădăcină. Trag de el până ce îl eliberez şi mă cutremur de durere când o za din fier îmi intră în gleznă.
Mă uit în spate, spre curte. A observat careva că n-am intrat la latrină? Şi se va lua după mine?
Mark şi cu mine avem nevoie de cincisprezece minute ca să
ajungem la cascadă şi la libertate. Oare am venit prea devreme?
De ce întârzie? Dacă nu mai vine?
