— O să ne mai vedem vreodată?
— Casa mea cea nouă e tare departe. Mă îndoiesc că mă voi mai întoarce aici.
Hohoteşte tare şi se îneacă şi îşi încolăceşte braţele pe după
mijlocul meu.
— Înţeleg că a venit momentul, dar nu cred c-o să pot să suport.
— Of, draga mea Dorcas, spun şi îi lipesc trupul tremurând de mine. Cel mai mare regret al meu este că te părăsesc. O să îmi fie foarte, foarte dor de tine.
— Susanna, îmi atrage atenţia Mark.
Dorcas se uită în sus spre el cu ochi mari şi umezi.
— Acum trebuie să pleci, drăguţă, îi spun eu.
Dă din cap şi îmi şterge lacrimile de pe obraji cu marginile şorţului ei.
Mark se lasă pe vine şi i se uită în ochi.
— Să nu spui nimănui că ne-ai văzut.
Mă gândesc la spusele lui şi-mi dau seama pe loc că trebuie să-l corectez. Dacă domnul Pratt va fi să afle că Dorcas a ştiut de dispariţia mea şi a ţinut secretă informaţia, Dorcas va da de belea.
Nu aş avea linişte dacă aş pleca astfel, cu conştiinţa încărcată.
— Nu, Mark. Dorcas trebuie să spună ce a văzut.
Se încordează.
— De ce?
— Tatăl ei se va înfuria dacă nu o va face.
— Bine, dar…
Clatin din cap. Dă înapoi şi ochii îi fug cu îngrijorare spre curtea familiei Pratt.
— Dorcas, am ceva important să-ţi spun. Pot să am încredere în tine? Dă din cap solemn şi eu continui: Trebuie să-l cauţi pe tatăl tău şi să-l anunţi că am fugit.
Sughiţe.
— Ba nu, Susanna. N-am să fac asta.
— Trebuie. Poate c-ar trebui mai întâi să-l cauţi la prăvălia 348
domnului Foster.
— Dar tata n-are ce să caute… Lasă fraza neterminată şi-şi încreţeşte fruntea. Gândeşte intens, apoi dă încet din cap. Da-da, o să-l caut mai întâi la prăvălie. Şi pe urmă poate c-o să mă duc la sala de întruniri.
— Bravo. Mă îndrept de şale şi o strâng de mână. N-are cum să se supere când va auzi ce eforturi ai făcut.
— Nu, n-are cum.
Două lacrimi uriaşe îi alunecă pe obraji. Mă îmbrăţişează încă o dată, apoi o ia la fugă înapoi spre casă.
— Hai să plecăm de aici, Susanna.
O ia din loc. Mă grăbesc cât pot de tare, dar nu pot ţine pasul cu el.
Se opreşte. Mă ia de braţ şi mă trage în sus pe deal. Lanţul zdrăngăne şi mi se înfige în răni. Şuier şi mă opresc.
— Ţi s-a prins lanţul în rădăcini.
Se apleacă şi-l desface.
După câţiva paşi, lanţul se agaţă din nou. Mark oftează şi faţa i se încreţeşte de îngrijorare.
— Va trebui să tai şi încuietorile. Îmi pare rău.
Ochii mi se umezesc la gândul durerii.
— Nu poţi să mă cari în spinare?
— Nu tot drumul. Va trebui să mă opresc des. Şi vom fi în întârziere.
Ca pentru a-i sublinia spusele, din depărtare se aude un strigăt:
