La câteva minute după ora nouă mă strecor afară din casa de pe malul lacului, sar în camionetă şi o zbughesc spre casă. Dar nu pot să
stau, pur şi simplu, în întuneric, în aşteptarea furtunii. Aşa că-mi fac de lucru. Îmi verific din nou echipamentul de biciclist. Spăl 337
prosoapele murdare. Golesc coşurile de gunoi.
Pe la miezul nopţii aud ropot de ploaie pe acoperiş. Mă reped la fereastră.
Plouă. Plouă tare. Higrometrul indică o bandă zdravănă de furtuni care se îndreaptă de la est spre vest – o bandă lată de cincizeci de mile colorată în verde/galben/roşu. În câteva ore, Pârâiaşul dintre Stânci se va transforma într-un torent.
*
Mă scol înaintea ivirii zorilor şi îmi îmbrac costumul de secol optsprezece. Mănânc ceva şi îi trimit bunicului mesajul Sunt bine.
Soarele abia a răsărit când mă apropii de pârâu. Apa se revarsă
acum în şuvoaie, fără să mai cadă convenabil între bolovanul de pe care urmează să sar şi bolovanul din lumea Susannei. Dimpotrivă, erupe ca un furtun de pompier. Un furtun lat de aproape doi metri.
Intru în apă, mă proptesc de un bolovan, îmi iau avânt şi mă scufund în cascadă.
Cascada Şoaptelor mă înşfacă, sclipitoare şi vibrantă. Ies cu apa până la mijloc în secolul al optsprezecelea, tras la fund de hainele ude şi de pantofii de sport muiaţi. N-am timp să mă ocup acum de ei. E suficient de cald ca să se usuce în curând.
Mă salt pe un pinten de stâncă, la gura grotei, şi examinez cascada. Debitul nu e nici pe departe la fel de puternic ca în secolul meu, dar apa curge neîntrerupt. E foarte bine aşa, pentru că n-am niciun plan de rezervă pentru cazul în care de cealaltă parte a cascadei ar fi secetă.
Merg paralel cu drumul de pământ care duce către ferma familiei Pratt, pitindu-mă printre copaci, atent dar fără să-mi fac griji prea mari, căci încă nu s-a luminat. Ajung la marginea curţii, găsesc un loc în spatele latrinei şi mă ascund în tufişuri.
E linişte. Vizibilitatea este destul de bună, dar deocamdată nu am ce monitoriza. Sunt hotărât şi calm şi nu mă gândesc decât la Plan.
Soarele se iveşte încet pe după linia orizontului.
338
Un afro-american iese târşâindu-şi picioarele din hambar, cu un vas în mână. Urcă scara din spate de la bucătărie, dispare înăuntru şi reapare aproape imediat, molfăind o bucată de pâine. Se întoarce în hambar.
În corpul de clădire principal e linişte în continuare. Din când în când se aude o uşă trântită, dar nimeni nu iese încă din casă.
Oamenii ăştia nu trebuie şi ei să facă pipi?
Dacă nu se va întâmpla ceva cât de curând, va trebui să provoc eu o mişcare. Poate o să ghicesc care dintre copii e Dorcas şi o s-o rog să
mă conducă la Susanna.
După câteva clipe, două fete ies din casă – Deborah şi o fată mai mică. Intră în bucătărie şi ies după câteva secunde cărând nişte tăvi.
Trece o jumătate de oră. Tăvile sunt duse înapoi în bucătărie.
Nu Susanna e cea care le-a servit astăzi micul dejun.
De ce?
Trebuie să rămân concentrat. Nu contează de ce nu şi-a servit stăpânii azi la micul dejun. Oricum nu am de gând să plec de aici fără ea.
Pratt şi cu fiul său pleacă împreună spre sat. Bun. Nu i-aş fi lăsat să mă oprească, dar e mai bine că nu mai sunt aici.
Deborah iese din bucătărie şi dispare în casă. Fata mai mică
aleargă spre un stejar înalt şi umbros. În afara cântecului pe care îl fredonează, în rest e linişte. Fumul se înalţă încolăcit din coşul de la bucătărie.
Nici urmă de Susanna.
Să fi ajuns prea târziu?
OK, opreşte-te. N-ai voie să gândeşti aşa. Te rog, Susanna, vino.
Un zgomot straniu, de zăngănit metalic, rupe tăcerea. Fetiţa care fredonează se opreşte din pirueta ei improvizată şi se uită înspre bucătărie.
Susanna îşi face apariţia în prag.
Închid ochii şi mă chircesc în patru labe. Respir pe gură şi fiori reci îmi zguduie corpul.
339
— Ai nevoie de ceva, Susanna? se aude o voce limpede şi tânără.
— Nu, mulţumesc, Dorcas.
Vocea ei aspră şi răguşită mă readuce cu picioarele pe pământ.
Mă scutur de ultimul fior care mă traversează şi mă ghemuiesc, pregătit de acţiune.
