precipitaţii
în
următoarele zece zile şi diagramele pe care le prezintă par să
confirme asta fără dubiu. Ştiu pentru că verific prognoza din două în două ore.
Cascada Şoaptelor a ajuns dintr-o picurare ocazională la stadiul 335
de nimic. Apa nu face decât să băltească în unele locuri. Aş putea scuipa mai bine de atât. Ştiu pentru că bat zilnic drumul până acolo.
Încerc chiar să montez nişte frânghii şi găleţi cu apă pentru a simula o cascadă. Dar din experiment nu mă aleg decât cu haine ude fleaşcă. Din câte se pare, Cascada Şoaptelor ştie mai bine de unde îi vine apa.
Umflu perna şi mă rostogolesc pe o parte. E momentul pentru revizuirea din fiecare noapte a Planului, seria elegantă de măsuri ce au drept scop salvarea Susannei. De o săptămână meditez la el. Am desenat din memorie harta la scară a zonei cuprinse între cascadă şi proprietatea familiei Pratt. Am vizitat locurile, aşa cum arată ele în secolul meu, şi am cronometrat acţiunea în funcţie de diverse scenarii. Am meditat asupra planului şi l-am ajustat.
Obiectivele sunt relativ simple. Să o iau pe Susanna şi să fugim împreună cât mai iute în anul 2016.
Un singur lucru lipseşte: o furtună de proporţii rezonabile.
*
După trei săptămâni în care nu am văzut-o pe Susanna, ajung să
înţeleg perfect cum te simţi atunci când cineva drag lipseşte. Sunt o epavă, o persoană total goală pe dinăuntru, care execută mecanic anumite gesturi şi rezistă numai printr-un amestec bolnăvicios de disperare, groază şi speranţă.
Dar toate astea se vor schimba de mâine. Speranţa va triumfa.
Meteorologii au început să se agite. La noapte vor cădea ploi în averse. Un sistem tropical se deplasează dinspre Atlantic şi Carolina de Nord se află pe traiectoria lui. Chiar dacă Raleigh se găseşte la o sută de mile de coastă, aversele nu ne vor ocoli. Vor fi căderi masive de precipitaţii într-un interval scurt. Vor fi emise avertizări de inundaţii.
Ploaia nu mai reprezintă o chestiune de dacă. Ci de când.
E douăzeci şi opt iulie. Mai sunt două zile până la Carolina Cross-Country. Şi şase până pe trei august. În dimineaţa asta i-am 336
dus pe ai mei cu maşina la aeroport. Au plecat spre Insula Mackinac cu mult înainte ca furtuna să ajungă la noi.
Iau bicicleta şi mă îndrept spre Umstead Park, pentru un ultim antrenament pe cărări uscate înainte de venirea ploii. Se dovedeşte o idee atât de bună, încât mulţi alţi biciclişti şi alergători s-au gândit la ea. Pistele sunt deja pline. Renunţ după puţin timp, prea agitat ca să
pot gândi limpede.
Accesez site-ul WeatherNOW din oră în oră. Furtuna se apropie, dar nu va lovi înainte de miezul nopţii. Iau cina cu bunicii, urmăresc Canalul Weather şi aştept să vină ora de culcare.
Mama mă sună de cum ajung la pensiunea unde s-au cazat.
— Care e situaţia?
— Deocamdată e bine.
— Ţi-ai spălat rufele murdare?
— Da.
Dar nu şi prosoapele, îmi amintesc eu. Dar o voi face de cum mă
voi întoarce acasă.
— Îţi faci griji în legătură cu furtuna?
Nici vorbă, numai că mi-aş fi dorit să vină acum trei săptămâni.
— Mă bucur că o să fie furtună.
Pauză lungă.
— S-a întâmplat ceva?
— Mda.
Vocea i se îngroaşă de îngrijorare.
— E vorba de Susanna?
— Da.
Şovăie înainte să spună:
— Ai grijă, Mark.
— O să am. Noapte bună, mamă.
