printre gâfâieli.
— În lumea ta.
Nu mai adaug nimic, fascinată de scena ce se desfăşoară de partea cealaltă a apei.
Cascada Şoaptelor curge într-un arc larg, iar prin apa translucidă
oamenii din Worthville se întrezăresc sus pe culmea dealului ca nişte pete întunecate, nemişcate, de mărime umană. Ogarii scheaună şi se ghemuiesc la baza cascadei, după care se întorc cu spatele şi pornesc în goană pe poteca ce duce către stâncă, mişcându-se la unison precum o singură umbră cenuşie.
Domnul Pratt se saltă pe orbecăite în picioare, o matahală
ameninţătoare, cu faţa îndreptată drept spre cascadă.
— Veniţi aici, idioţilor, strigă el, aproape că i-am prins.
Se ghemuieşte şi sare.
Cascada îl înfăşoară pe stăpânul meu ca într-o piele de cristal şi-l 355
ţine suspendat în aer, un păstrăv nefericit ce se zbate într-o undiţă
apoasă. Se răsuceşte şi urlă până ce cascada îi dă drumul, lăsându-l să se prăvale în mod neceremonios în pârâu.
Ori de câte ori reuşeşte să se zvârcolească aşa încât să se ridice în picioare, apa îl împinge înapoi la fund.
— Tată, strigă Jedidiah şi coboară spre apă, alunecând pe ultimii metri. Se scutură şi traversează împleticit stâncile, ajungând la marginea pârâului. Hai să te ajut.
— Pleacă de aici, prostule, spune domnul Pratt, respingând mâna întinsă de fiul său.
Inima mi se frânge când văd cum sentimentul de umilinţă ia locul expresiei adoratoare pe chipul lui Jedidiah. Cum a putut domnul Pratt să îl trateze astfel de faţă cu martori?
Sătenii se foiesc agitaţi şi şuşotesc între ei. Se aude un fluierat şi câinii se adună pe culmea dealului, gâfâind şi înghesuindu-se unii în alţii. Bărbaţii se răsucesc pe călcâie şi pornesc să coboare în grup pe drumul spre Worthville. Cu faţa roşie de ruşine, Jedidiah se îndepărtează şchiopătând de-a lungul malului şi se face nevăzut dincolo de deal.
— Întoarce-te, strigă după mine domnul Pratt în timp ce se caţără
pe un bolovan. Încă nu e târziu.
A rămas singur, un bărbat vanitos, crud şi mârşav.
Tăcerea este singurul răspuns. Firele înalte de iarbă se unduiesc în bătaia vântului.
— Hei, zice Mark din spatele meu, cu mâinile aşezate uşor pe umerii mei. Ce s-a întâmplat aici?
— S-a făcut dreptate, răspund şi satisfacţia îmi curge prin vene.
Domnul Pratt e pe cale să culeagă ce a semănat.
— Bun. Hai să mergem acasă. Mă trage sus pe mal, apoi mi se alătură. Cum te simţi?
— Frântă de oboseală. Şi bine, îl sărut eu uşurel pe buze. M-ai salvat.
Îmi prinde obrazul cu blândeţe în palmă.
356
— Ţi-am spus că voi veni după tine.
— Şi asta ai făcut.
Zâmbesc şi las nerostit un adevăr pe care îl cunoaştem amândoi.
Şi anume că totul s-ar fi putut sfârşi prost. Că s-a purtat nebuneşte şi minunat în acelaşi timp.
Ne sărutăm din nou, un sărut dulce şi scurt dar plin de promisiuni.
— E timpul să mergem acasă şi să ne schimbăm cu haine uscate.
Aruncă o privire spre gleznele mele, dar nu zice nimic. Nu îndrăznesc să-i urmăresc privirea. Gleznele mă dor atât de tare, încât e imposibil să arate bine.
— Unde ţi-e sacul?
— A, era să uit. Îl ia de pe bolovan şi îl ascunde pe după un buştean. Pentru moment o să-l las aici. Mă întorc după el mai târziu.
Într-adevăr, este mai bine să ne concentrăm pe drumul pe care îl avem de făcut până la el acasă. Mă reazem de Mark, cu toată atenţia îndreptată asupra cărării aflate în faţă. Urcăm greoi panta. Când ajungem pe culmea dealului, mă uit la oamenii care trec pe lângă noi pe drumul verde. Se holbează la noi, cu gura căscată, şocaţi fără
îndoială de cum arătăm, uzi leoarcă şi murdari. Îmi las ochii în pământ; nu vreau să văd dacă şocul li se transformă în dezaprobare.
— Poţi să mergi singură restul drumului?
