Scutur din cap, căci corpul meu refuză să mai înainteze cu vreun pas. Tremur din toate încheieturile. Dinţii îmi clănţăne în gură. Am crampe musculare. Şi gleznele! Dumnezeule milostiv, gleznele mele ţipă după puţină atenţie şi durerea îmi taie răsuflarea. Pentru că
n-am curaj să mă uit la ele, mă uit la Mark. Dintr-o tăietură din bărbie îi curge sânge.
— Eşti rănit.
— Nimic grav.
— Ba da.
Mă clatin şi mă agăţ de cămaşa lui ca să nu cad.
— Eşti sigură că te simţi bine?
357
Clatin din cap, prea istovită ca să vorbesc, şi mă las să alunec încet şi cu grijă la pământ.
— Odihneşte-te. Se aşază lângă mine şi mă trage spre el. Ţi-e frig?
— Nu.
— Atunci de ce tremuri?
Simt cum lacrimile îmi înţeapă ochii.
— De uşurare.
Mă culcuşesc, lipită de el, şi închid pleoapele ca să mă feresc de lumina soarelui, de trecători şi de soarta de care abia am scăpat. Tot ce-mi doresc este să simt atingerea lui puternică şi să aud sunetele mici de alinare pe care le scoate.
Minutele trec, suficiente pentru ca o rază de soare singuratică să
alunece pe lângă noi şi să-şi facă iarăşi apariţia pe deasupra capetelor noastre. Poate că aţipesc la un moment dat, însă în cele din urmă mă trezesc.
Mark se foieşte.
— Cum te mai simţi acum?
— Sunt gata de plecare.
— Să mergem. Nu mai avem mult.
Drumul urcă, dar panta nu este abruptă. La cotitură, arunc o privire peste umăr către cărarea de pământ. Inima mi se strânge când cascada piere din ochii mei.
Îmi răsucesc faţa şi privesc din nou înainte, lăsând trecutul în urmă. Curând ajungem la casa lui Mark. Deschide poarta şi mă
împinge uşor în faţă. Cu o mână mă strânge de braţ, iar cu cealaltă
îmi înconjoară protector mijlocul.
Paşii mi se împleticesc, dar mai mult de surpriză decât de durere.
Imensitatea casei lui mă intimidează. E mai mare decât casa familiei Eton şi n-are alte dependinţe în afară de un mic şopron. În plus, nu văd decât un singur coş de fum. Cum se încălzesc pe timpul iernii?
Câţi oameni locuiesc în casa asta? Şi câţi servitori?
Servitorii mă vor trata ca pe un oaspete ori ca pe una de-a lor?
Ar trebui să mă port ca un oaspete sau ca o servitoare?
358
— Părinţii tăi sunt acasă?
— Acum nu.
Îmi dreg glasul.
— Oamenii din secolul tău au cu toţii case ca a ta?
— Nu.
Trei caturi din cărămidă. Şi peste tot ferestre.
— Pare destul de extravagantă.
— N-aş zice, dar nici nu e mică.
Îmi ridic ochii spre el, mirată. Se uită drept înainte şi-mi evită
