362
În partea asta a casei, totul este mai mare şi mai colorat decât în casa familiei Pratt. Scările sunt late şi curbate. Pereţii zugrăviţi într-o nuanţă plăcută de albastru. La intervale regulate, pe ei stau agăţate picturi atât de realiste, de nici nu zici că sunt tablouri. Or fi fotografii, dintr-acelea despre care mi-a povestit Mark? Mă opresc în faţa uneia în care Mark este înfăţişat zâmbind lângă o tânără
domnişoară.
— Ea este sora mea Marissa.
— E foarte drăguţă.
Pufneşte.
— Zău? Stai s-o cunoşti.
Traversăm un hol şi pătrundem într-o încăpere lungă şi lată, plină
cu oglinzi şi lespezi din piatră.
— Asta e baia. Aici facem duş sau baie. Se foloseşte şi pentru…
Face o pauză. E şi un soi de latrină.
Rămân în prag. Este cea mai albă cameră pe care mi-a fost dat s-o văd vreodată. Cu chiuvete albe şi podea albă. Vana albă e mare şi adâncă, cu picioare scurte, terminate cu labe, care o susţin. A fost împinsă sub o fereastră făcută dintr-o sticlă ciudată şi neacoperită de perdele.
Abia dacă pot cuprinde dintr-o singură privire toată încăperea asta dedicată îmbăierii. Vana este mai mare decât spaţiul meu de dormit din podul familiei Pratt.
Muşchii încep să-mi tremure, dar nu mă mişc şi nu ating nimic.
Am murdărit deja podeaua. Dacă mai stric şi altceva?
— Unde sunt părinţii tăi?
— Sunt plecaţi într-o călătorie. La o nuntă, într-un alt stat. De care n-ai cum să fi auzit.
Mai bine nu întrebam. Închid ochii ca să mă apăr de lumea asta nouă şi trag adânc aer în piept. N-am încotro, trebuie să o iau aşa cum este. Am ştiut că va fi diferită şi greu de înţeles. Dar n-aş putea să mai amân un pic cunoaşterea ei, să nu mă arunc cu capul înainte?
Nu mi-ar fi mai uşor s-o digerez bucată cu bucată – şi în momente 363
când mă voi simţi mai bine?
Da, ăsta e răspunsul. Voi fi pregătită să aflu mai multe despre lumea mea cea nouă atunci când îmi voi mai reveni.
— Să mai dau un pic drumul la apă caldă.
O baie caldă? Revin cu picioarele pe pământ. Serios? Chiar voi avea parte de o baie caldă?
Mark îngenunchează lângă vană şi răsuceşte ceva ce seamănă cu un ciocănel de uşă. Apa ţâşneşte.
— Va trebui să te dezbraci.
Mă simt jenată de cererea lui. Şi nesigură pe mine.
— Ce vrei să spui?
— Nu-ţi face griji, n-am vrut să zic să te dezbraci cât sunt eu aici.
O să te las singură să te speli. Mă duc să caut ceva de îmbrăcat pentru tine la sora mea în cameră. Întinde mâna şi ia dintr-un dulap un vraf de ştergare albe, pe care le aşază aproape de capătul vanei.
Uite, foloseşte prosoapele astea.
— Mulţumesc.
Se strecoară pe lângă mine şi dă să iasă.
— Dacă mai ai nevoie de ceva, strigă-mă.
Îi zâmbesc timid, uşurată că nu mi-a cerut să mă dezbrac în faţa lui.
— Ce fel de haine poartă sora ta?
— O să le aleg pe cele mai modeste. Haide, Susanna, intră, mă
îndeamnă el.
Pătrund în încăpere şi scot un icnet când simt răceala pardoselii.
O picătură de sânge s-a scurs şi a format o pată lângă talpa mea. Oi fi lăsat pete de sânge şi pe covorul acela atât de frumos? Mă sprijin de bufetul în care sunt băgate chiuvetele şi mă abţin să ies ca să verific.
La ce bun? Oricum n-aş şti să scot petele de pe un covor argintiu.
