— Şi nu vă faceţi griji pentru incendii?
360
— Nu tocmai.
Fac ochii mari şi mă uit cu atenţie în jur, în căutarea unor lucruri familiare. Nu există nici vatră, nici cuptor. Poate cutiile argintii împrăştiate pe pereţi îndeplinesc acest rol. Vizavi de locul unde stăm noi sunt două chiuvete. În mijlocul bucătăriei este o masă de lucru acoperită cu o piatră mare şi extraordinar de netedă. Nişte pietre pătrate cu tentă aurie acoperă podeaua. Sunt cel puţin zece geamuri.
Unde sunt tigăile şi oalele? Nu văd nici linguri, polonice sau cuţite. De fapt, singurul obiect pe care îl recunosc este un ceainic.
Şi mirosurile lipsesc. Nici vorbă de iz de friptură, de foc de lemne ori de pâine coaptă. Totuşi, o aromă slabă de mirodenii dulci pluteşte în aer.
Capul mi se învârte de uimire.
— Unde e bucătăreasa voastră?
— N-avem bucătăreasă. Toţi din familie ne pricepem să gătim, dar mama găteşte cel mai des. Mă urmăreşte cu atenţie. Noi nu avem niciun servitor, Susanna.
Clipesc mărunt.
— Niciunul?
Clatină din cap.
Nu ştiu cum ar trebui să iau afirmaţia asta. Fără servitori în casă, înseamnă că sunt obligaţi să facă singuri toate treburile. Nu-mi vine să cred.
— Dar cum gătiţi mâncarea fără vatră?
— Vezi cutiile alea argintii? Li se spune aparate electrocasnice. Îşi curbează uşor în sus buzele. Obiectul ăla cu geam este aragazul, locul unde punem mâncarea la copt. Iar acela înalt este frigiderul.
Acolo ţinem mâncarea la rece.
E prea mult pentru mine. Durerea de cap mă cuprinde din nou şi mă împiedică să gândesc. Nu mai sunt în stare să asimilez nimic.
Cunoştinţele despre viaţa mea cea nouă vor trebui să mai aştepte, îmi las capul să cadă pe un umăr.
— Hei, te plictisesc cumva?
361
— Niciodată, casc eu.
— Bine. Se ridică în picioare şi mă trage în sus, ţinându-mă bine pe după talie. Hai să te speli.
Mă încordez.
— Chiar trebuie?
— Mda, ştiu, îmi pare rău. Te-ai rănit şi-ţi curge sânge pe picioare.
Are dreptate, sigur. Trebuie să mă îmbăiez.
Un hohot mă îneacă, gata-gata să-mi scape printre buze. Un hohot de plâns la gândul la ceea ce mă aşteaptă. Mi-e teamă de durere.
Mi-e teamă de cum voi reacţiona la durere şi de reacţia lui Mark.
— Mă duc să-ţi caut nişte haine curate şi să-ţi dau drumul la baie.
— Baie? întreb eu şocată.
Imaginea băilor pe care le făceam acasă la familia Pratt mi se iveşte nepoftită în minte. O vană de metal plină cu apă murdară şi rece.
— Nu crezi că m-am spălat suficient de bine în Pârâiaşul dintre Stânci?
— Nu. Nu ştiu ce mizerii sunt în apa aia, zice şi mă cuprinde într-o îmbrăţişare. Trebuie să te bandajez şi să te ung cu alifie pe glezne şi nu pot face asta decât dacă sunt perfect curate. Va trebui să
te obişnuieşti. În secolul meu noi ne spălăm zilnic. Ai să vezi, după
ce o să te speli şi o să te bandajez, o să te simţi cu mult mai bine.
Nu vreau să mă obişnuiesc cu băile şi nici să stau în apă rece. Dar mai mult ca orice, nu vreau ca Mark să mă ajute să fac baie în vana de la el din casă.
Mă ajută să urc scările. E un chin să-mi ridic picioarele la fiecare pas. Tălpile mele lasă urme pe covorul gros, argintiu care se întinde din perete în perete.
— Mark, ar trebui să avem grijă la podea.
— Nu-mi pasă de covor, îşi apasă el buzele de tâmpla mea. Tu eşti importantă. Nu el.
Mă sprijină cu blândeţe, dar şi cu forţă până ce terminăm cu calvarul urcatului.
