Ce se va alege de noi doi? Ce-o să le spun alor mei? Mama mi-a spus că Susanna este oricând bine-venită în casa noastră, dar pentru cât timp? Susanna nu are pe nimeni în lumea asta. Şi nu există din punct de vedere legal. Ce vom face în privinţa asta?
OK, de ajuns. Ce-i făcut e bun făcut. Este aici. Ne vom descurca noi, într-un fel sau altul. Avem şi-aşa destule pe cap acum ca să-mi mai fac griji şi pentru ziua de mâine.
E cazul să mă concentrez pe acele probleme care pot fi rezolvate, ca de exemplu spălatul hainelor ei.
Cobor scările, dar sunt oprit din drum de un ţipăt ca de animal sălbatic aflat în suferinţă. Un ţipăt întrerupt de un urlet scos pe jumătate, urmat de suspine zgomotoase, înecate. Las hainele să cadă
pe podeaua din hol şi o iau la goană înapoi, spre baie.
Susanna stă cuibărită în cadă, cu cămaşa adunată în jurul pieptului ca un balon murdar şi transparent. Se uită în gol şi 367
lacrimile îi şiroiesc pe obraji. Apa înroşită i se învolburează la picioare.
— Rahat. Am uitat că ai gleznele rănite.
Se uită la mine cu ochi sticloşi. Deschide gura ca să rostească ceva, dar nu face decât să scoată încă un hohot de plâns înăbuşit.
Mă doare s-o văd în halul ăsta.
— Îmi pare rău. Îngenunchez lângă cadă şi mă simt ca un prost total incapabil să facă faţă situaţiei. Ce-ar trebui să fac?
OK, Mark, gândeşte. Cum anume trebuie procedat, şi în ce ordine?
— Îmi pare rău, dar trebuie să văd ce e cu gleznele tale.
Dă din cap vag şi-şi fereşte privirea. Printre suspine, dinţii îi clănţăne în gură.
Nu sunt sigur cu ce ar trebui să încep. Rănile arată îngrozitor. Are probabil nevoie de îngrijire medicală, lucru pe care deocamdată nu ni-l putem permite. Ar însemna să ni se pună prea multe întrebări la care nu avem pregătite răspunsuri.
Ce bine ar fi dacă mama ar fi acasă. Mi-a spus o dată ceva despre îngrijirea pacienţilor. Vorbeşte-le pe un ton liniştitor. Spune-le ce ai de gând să faci. Evită să-i iei prin surprindere.
— Susanna, acum o să las apa să se scurgă, o să-ţi aplic nişte bandaje provizorii şi pe urmă o să umplu cada din nou.
Scot dopul de la cadă şi iau un prosop mare pe care îl las să cadă
pe umerii ei ca o pătură.
Îşi reazemă capul de marginea căzii şi închide ochii. Cu cea mai mare atenţie, îi ridic un picior pe care îl proptesc pe un prosop rulat.
— O să te doară. Îmi pare rău.
— Nu faci decât să mă ajuţi, şopteşte ea. Dar, te rog, fă-o cât poţi de iute.
Apăs un şervet de faţă pe glezna ei. Şuieră printre lacrimi.
N-am încotro, trebuie să continui. Curăţ locul şi îndepărtez pielea moartă. Oriunde tamponez, sângele ţâşneşte din nou. Nu sunt specialist, însă am impresia că a făcut o infecţie. Dar o să mă gândesc 368
la asta mai târziu.
Glezna stângă e în sfârşit curată. Scot din cel mai apropiat dulăpior trusa de prim ajutor. Slavă Domnului că mama e aşa de paranoică: avem câte o trusă dintr-asta în fiecare baie.
Aplic o alifie cu antibiotic, acopăr cu un bandaj de tifon şi-i înfăşor piciorul. Am terminat, în fine, cu piciorul stâng. E timpul să mă ocup de dreptul. Mă uit la pacientă ca să văd cum se simte.
Stă cu o mână peste gură, de parcă ar vrea să îşi înăbuşe strigătele.
— Îmi pare rău. Vrei să fac o pauză?
Clatină din cap.
— OK. Piciorul drept acum.
Repet punct cu punct aceleaşi operaţiuni. Termin cu totul. Îi eliberez şi al doilea picior, îmi ridic ochii zâmbind în chip de încurajare şi încremenesc.
La naiba.
Cămaşa ei s-a transformat într-un fel de a doua piele. O a doua piele al dracului de sexy. Are nişte sâni tare frumoşi. La care nu ar trebui să mă gândesc deloc în clipa de faţă, numai că nu mă pot abţine.
Concentrează-te pe fata asta suferindă. Îmi fac de lucru strângând mizeria.
— Vrei să te ajut cu baia?
— Nu, mă descurc şi singură.
— OK. Să dau drumul la apă. Răsucesc robinetele, având grijă ca apa să nu curgă cu prea multă forţă. Poţi folosi câte prosoape ai nevoie ca să te usuci şi pe urmă lasă-le pe podea.
— Mulţumesc.
Dau din cap, fără să mă mai uit la ea. Mă simt cam neajutorat.
