Respiră greu şi nu pare să se fi liniştit deloc.
— Ce nasol.
Îmi înăbuş hohotul de râs care îmi stă în gât; deja a început să
prindă nişte cuvinte din lumea mea – şi le foloseşte corect.
— Ce anume e nasol?
— Nu am mai mers la şcoală de la zece ani. Sunt plină de cicatrici.
Nu ştiu nimic despre lumea ta. Şi…
— Opreşte-te, te rog, Susanna, o întrerup eu. Ţi-ai sacrificat viitorul de dragul surorii tale. Iubeşti nişte copii deşi tatăl lor te-a bătut cu cruzime. Şi totuşi nu ai cedat niciodată. Eşti omul cel mai bun pe care l-am cunoscut. Familia mea te va adora.
Îşi boţeşte faţa, de parcă ar durea-o ceva, şi îşi fereşte ochii.
— Când plecăm?
— În câteva minute, după ce o să-ţi schimb din nou bandajele – şi 373
după ce o să ciuguleşti ceva.
— Cum ajungem acolo şi în cât timp?
Vocea îi tremură.
— O să mergem cu camioneta, care e un fel de şaretă mai elegantă
şi mult mai mare. Şi închisă. Nu e trasă de cai dar, ai să vezi, se deplasează repede. O să ajungem în mai puţin de o oră.
Dă din cap fără să spună nimic.
— O să facem totul aşa cum vrei tu, în ce ritm vrei. Vei fi bine. Îţi promit.
Privirile ni se întâlnesc. E palidă şi calmă.
— Sunt gata.
374
CAPITOLUL 39
MEMENTOURI NEOBOSITE
Camioneta lui Mark nu are nimic în comun cu o şaretă, cu excepţia faptului că ambele transportă persoane. Pe dinafară, este o maşinărie mare, neagră şi zgomotoasă. După ce mă saltă şi mă aşază
înăuntru, Mark mă leagă de un scaun alunecos cu o curea care aproape că mă sufocă.
Cel mai rău e că această camionetă se mişcă înspăimântător de iute. La început încerc să mă uit pe geam. Dar cum alte vehicule trec pe lângă noi cu viteze şi mai mari, găsesc de cuviinţă că e mai bine ca în restul drumului să stau cu ochii închişi. Îmi apăs mâna pe stomacul care face tumbe şi mă rog să nu mi se facă rău în şareta asta frumoasă, fără cai.
— Am ajuns, zice Mark.
Mă scutur de neliniştea care nu mi-a dat pace în ultima oră şi privesc în jur. Ne aflăm într-un mic luminiş din pădure. O casă din buşteni se ridică între noi şi un lac sclipitor. O grădină cu tulpini înalte de porumb şi lujere încărcate de legume înfloreşte pe o latură, în timp ce flori se înghesuie în fiecare loc din curte unde pătrunde câte o rază de soare.
Locul ăsta nu mi se pare foarte străin de mine.
Mark sare din vehicul şi-i dă ocol ca să mă ridice de pe scaun şi să
mă pună jos. Când îmi las greutatea pe un picior, nu îmi pot stăpâni o grimasă de durere. Îmi simt tot corpul bătut şi învineţit.
O uşă se aude trântindu-se în apropiere. Pe o tindă de lemn fără
acoperiş stau un bărbat şi o femeie în vârstă.
375
— Eşti bine? mă întreabă Mark în timp ce mă cuprinde pe după
mijloc cu mâini calde.
— Da, oftez eu, uşurată că goana s-a terminat.
— Să nu-ţi faci griji că nu vei şti ce să spui şi să faci. Ai să vezi, o să
te descurci bine şi, oricum, voi fi tot timpul lângă tine.
— OK.
