Încerc să îi zâmbesc. Nu sunt convinsă că şi reuşesc.
Îşi împleteşte degetele cu degetele mele şi mă conduce la bunicii lui. Dau să-mi desfac mâna din strânsoare, însă nu mă lasă. Semnele de afecţiune nu mai trebuie arătate doar în particular?
— Bună, Susanna, spune femeia cea vârstnică. Are aceiaşi ochi chihlimbarii ca Mark şi un surâs dulce şi amabil. Eu sunt Norah, iar el este soţul meu, Charlie.
Bărbatul vârstnic dă din cap o dată.
— Bună, spun.
Va trebui ca pe moment să mă adresez cu numele lor de botez, căci nu mi-au spus şi numele de familie. Ăsta-i un lucru foarte familiar.
— Mă bucur să vă cunosc, adaug.
— Şi noi ne bucurăm să te cunoaştem. Hai, intră, dragă.
Încăperea din faţă ocupă jumătate din casă şi nu are tavan, ci se întinde în sus până la grinzile acoperişului. Mă minunez de o asemenea cameră, înaltă cât două caturi – atât de neobişnuită şi de maiestuoasă totodată.
Are o vatră din piatră şi podeaua este lustruită şi străluceşte.
Covoraşe în culori vii sunt împrăştiate peste tot. Mai văd două
canapele mari şi mai multe scaune tapiţate în nuanţe maronii plăcute ochiului. Mobila pare mai degrabă confortabilă decât elegantă, o alegere pe care o aplaud.
— Mark, zice bunica lui, cum e cu gleznele Susannei?
Mă uit în jur şi-i văd pe toţi trei holbându-se la mine. Ce ciudat că
pe moment aproape c-am uitat de ei. Durerea nu a dispărut. Doar m-a lăsat un pic. În locul ăsta nou sunt însă atât de multe lucruri de 376
văzut, încât mintea mi-a fost ocupată cu altceva.
Mark oftează.
— Va trebui să arunci o privire, bunico, să vezi… ce e de făcut.
— Cum s-a întâmplat? întreabă Norah, mutându-şi privirea de la nepotul ei la mine.
Cât ar trebui să le împărtăşesc? Mă uit la Mark, în căutare de sprijin, şi văd că dă din cap încurajator.
— Stăpânul m-a legat în lanţuri acum trei săptămâni. I-a fost teamă să nu fug.
Nu-mi pot suprima un mic zâmbet de satisfacţie că temerea i s-a adeverit.
Norah face ochii mari, dar se abţine de la comentarii. În schimb, îmi face semn să o urmez.
— Bine. Hai să-ţi arăt partea cea mai importantă din casă, drăguţo. Baia.
Mă târăsc în urma ei de-a lungul unui coridor scurt. La mijlocul lui se opreşte şi deschide o uşă.
— Vrei să te las singură câteva clipe, dragă?
— Da, vă rog.
În încăperea asta sunt lucruri pe care nu le înţeleg, lucruri despre care Mark nu mi-a spus nimic la el acasă şi eu am fost prea ameţită
ca să întreb. Într-un capăt se află un dulap gol cu uşă din sticlă şi fără
rafturi. Lângă toaletă e un mosor mare cu hârtie albă. Pe bufet stau aliniate două sticle cu cep. Ar fi mai bine să discut despre toate astea cu Norah sau cu Mark?
Cu Mark, presupun. Va fi poate jenantă o astfel de discuţie cu un bărbat, dar sunt probabil unele lucruri pe care până şi o fată
provenită dintr-un „cult” ar trebui să le ştie.
Mă uşurez, deschid uşa şi o găsesc pe Norah pe hol, aşteptându-mă. În spatele ei, pe perete, atârnă un tablou dintr-acelea, foarte realist. O fotografie. Două fetiţe, cea mare cu bucle scurte blonde, în timp ce fetiţa mică are părul lung, de un roşu intens. Amândouă cu ochi chihlimbarii. Mă opresc şi le privesc cu 377
admiraţie.
— Pot să întreb cine sunt fetiţele?
Norah dă din cap.
— Fiicele mele. Arată înspre cea blondă. Ea e Sherri, mama lui Mark. Iar cealaltă este Pamela. Se întoarce spre mine, cu o cută de tristeţe pe buze. A murit în urmă cu cinci ani.
— Dar amintirea ei nu vă doare?
— Mai mare durere aş simţi dacă aş da-o uitării, zice cu capul plecat. Dar tu? Ai lăsat în urmă mulţi oameni dragi?
— Da, doamnă.
