— Da, doamnă. E delicios, dar… las eu fraza neterminată şi mă
scuz cu un zâmbet.
— Nu face nimic. Am terminat şi eu de mâncat. Împinge scaunul şi se ridică în picioare. Acum noi două o să mergem pe verandă ca să
privim apusul de soare. Mark şi cu Charlie se vor ocupa de spălatul vaselor.
Aşa, deci tinda aia neacoperită se cheamă „verandă”. Lista 381
cuvintelor pe care trebuie să le reţin se lungeşte cu fiecare propoziţie.
Bărbaţi care să se ocupe de treburile casei? Mark şi bunicul lui vor strânge masa în timp ce Norah şi cu mine vom sta de vorbă în tihnă.
Îmi va lua probabil ceva timp ca să mă adaptez la obiceiul acesta al lor, dar sunt convinsă că va ajunge să-mi placă.
În timp ce traversăm încăperea spre uşa din faţă, Norah mă
întreabă:
— Ai un păr aşa de frumos. Foarte des. Şi cu o nuanţă de castaniu foarte plăcută. Acolo unde ai trăit îl purtai lăsat pe spate?
— Nu. Trebuia să îl ţin strâns sus pe cap şi prins sub bonetă în timp ce lucram.
— Ce păcat. Dar acum s-a terminat. De acum încolo îl vei putea purta aşa cum doreşti, îmi spune şi ochii ei lucesc. N-ai vrea să ţi-l perii şi să ţi-l împletesc?
Nimeni, de când eram copil mic, nu mi-a mai pus întrebarea asta cu atâta bucurie şi speranţă în glas.
— Mi-ar plăcea tare mult.
În următoarea oră stăm pe verandă şi Norah îmi perie părul cu mişcări blânde şi îmi vorbeşte despre grădina şi florile ei. Suntem cufundate în discuţie când Mark şi Charlie ies din casă, ne urmăresc preţ de câteva clipe, apoi se îndreaptă împreună spre zona mai întunecată a curţii. Nu se duc prea departe, căci le aud vocile înălţându-se peste copaci printre trosniturile crengilor pe care calcă.
— Susanna, văd că încerci să îţi ascunzi căscatul. Cred că ar trebui să mergi la culcare.
— Vă rog să nu vă simţiţi jignită. Vă sunt profund recunoscătoare pentru tot ce aţi făcut pentru mine.
Îi urmăresc neliniştită reacţia.
— Nu, drăguţo, eu sunt cea care ar trebui să-şi ceară scuze. Ai avut o zi traumatizantă. Ai nevoie de odihnă. Se ridică în picioare.
Hai să intrăm în casă.
O ia înainte şi urcăm pe o scară îngustă de lângă peretele opus uşii. În capătul ei e un spaţiu mobilat simplu din care se vede 382
peretele din faţă al casei, cu vatra aceea imensă. În încăperea mică şi deschisă nu sunt decât un scaun, o masă şi o canapea joasă fără
rezemătoare.
Arată spre o uşă dintr-un capăt al încăperii.
— Camera de oaspeţi e acolo. E locul cel mai liniştit din casă.
Dau din cap în semn de încuviinţare.
— Mark? strigă ea peste balustradă.
Apare la parter şi se uită în sus.
— Da, bunico?
— O s-o ajut pe Susanna să se pregătească de culcare. În noaptea asta vei dormi aici, la etaj, ca să fii lângă ea dacă are nevoie de ceva.
Pregătirile nu durează mult. Norah îmi dă o rochie, căreia îi zice
„cămaşă de noapte de bunicuţă”. E frumoasă – într-o nuanţă pală, mătăsoasă şi cu dantelă pe margini. O îmbrac şi mă vâr imediat în aşternut. Iese din cameră, nu înainte de a bătea cu degetul într-un pătrat alb, de unde se stinge lumina. Tresar din cauza întunericului care se lasă brusc şi mă întreb dacă voi ajunge vreodată să renunţ la preferinţa pentru strălucirea molatică a lumânărilor.
Mark îşi face apariţia după un minut în uşa lăsată deschisă.
Silueta lui se conturează în lumina care vine dinspre parterul casei.
— Eşti obosită?
— Da.
Zac întinsă, nemişcată, în cămaşa de noapte a lui Norah, cu pledul tras până sub bărbie şi capul afundat în cea mai pufoasă pernă pe care am văzut-o în viaţa mea.
— Cum ţi s-a părut ziua de azi?
Îi zâmbesc cât de larg pot.
