— Bunicii tăi au fost nemaipomenit de amabili. Le sunt foarte recunoscătoare.
Clatină din cap.
— Nu te-am întrebat ce părere ţi-ai făcut despre ei. Ci cum te simţi.
— Mi-ar fi plăcut să petrec toată seara ţinându-te de mână.
383
Roşesc la îndrăzneala afirmaţiei mele. Lumea asta a început deja să mă remodeleze, chiar dacă abia simţit.
— Da, şi mie mi-ar fi plăcut. Intră în cameră şi se opreşte în faţa patului. Se apleacă şi îşi apasă buzele pe gura mea. O să fiu imediat după uşă. Dacă ai nevoie de ceva, cheamă-mă.
— Aşa voi face.
— Orice. Se îndreaptă de spate şi se duce la uşă. Vorbesc serios, Susanna. Dacă ai nevoie de ceva, orice, cheamă-mă şi o să vin.
— O să ţin minte, promit.
*
La început dorm cu intermitenţe. După ce răsucirile şi foielile mă
trezesc până la urmă din somn, stau întinsă, cu ochii în tavan, pândind toate zgomotele şi mişcările, însă casa rămâne tăcută. Mă
uit la ceasul cu cifre strălucind roşii în penumbră. Când s-au inventat ceasurile fără arătătoare? În secolul acesta ceasurile au devenit uşor de citit şi se pot găsi peste tot – nişte mementouri neobosite ale trecerii timpului. Precizia lor mă alarmează. Nu vreau să pot măsura minutele atât de exact.
E trecut de miezul nopţii.
Bunicii lui Mark dorm la parter, într-o cameră mare cu baie proprie. Camera mea se află deasupra, împreună cu mansarda şi o altă cămăruţă cu un pat îngust. În casă sunt patru oameni şi patru dormitoare. Atâta spaţiu pentru aşa de puţini oameni.
Mă răsucesc pe o parte. Patul este suficient de mare cât să încapă
în el trei oameni, dar îl am numai pentru mine. Are o saltea groasă şi miroase ca o grădină cu flori. Îi prind marginea cu mâna şi netezesc cearşafurile. Sunt mătăsoase.
În viaţa mea nu m-am simţit atât de neconfortabil.
Este răcoare în casa asta de pe malul lacului. Stau întinsă sub o pătură. O pătură călduroasă într-o casă răcoroasă în mijlocul verii.
Casa zumzăie. N-aud ciripit de păsări şi nici urlete de coioţi sau trosnetul ramurilor de copaci legănate de vânt. Ci doar zumzetul 384
casei.
Ce-am făcut? Ce caut eu aici?
Revăd în minte evenimentele de peste zi. Cum e posibil ca în urmă cu numai douăsprezece ore să fi trăit într-un alt loc, într-un alt secol?
De ce nu au încercat sătenii să mă urmărească dincolo de pârâu?
Nu m-ar fi găsit, dar n-aveau cum să ştie asta.
Or fi crezut că am fost luată de apă, la fel ca tatăl meu?
Oare părinţii au pedepsit-o pe micuţa Dorcas?
Când va afla Phoebe că am plecat? Măcar dacă i-aş fi lăsat o scrisoare.
Cearşaful se umezeşte sub obrazul meu. Mi-e teamă să fiu aici, dar nu vreau să mor. De ce am fost nevoită să fac o astfel de alegere?
Îmi îndes pumnul în gură. Nu vreau să fiu singură acum.
385
CAPITOLUL 40
PLIN DE ADMIRAŢIE
Un strigăt înăbuşit mă trezeşte din somn, un scâncet ce pluteşte în liniştea mansardei. Sar de pe canapeaua extensibilă. Nu-mi vine să
cred că am adormit îmbrăcat.
Traversez încăperea către camera de oaspeţi şi trag cu urechea.
Scâncetul se repetă.
— Susanna?
Cuvintele ei răzbat prin întuneric până la mine.
