— Atât de zdravăn încât să nu mai poţi concura?
— Nu. Am dureri prea mari ca să pot da tot ce pot, dar nu aşa de mari încât să nu mă pot prezenta. Oricum e prea târziu, spun eu. Nu am echipamentul la mine.
Bunicul pufneşte din nas.
— Atunci nu mai face atâta caz şi hai să plecăm odată. Mai avem două ore până la începerea cursei şi nouăzeci de minute până când trebuie să te înscrii. Timp suficient ca să trecem pe la tine pe acasă.
Cu condiţia să termini de trăncănit şi pornim imediat.
Noaptea trecută am luat decizia să nu particip la cursă. Dar acasă
totul e pregătit de săptămâni bune, şi bicicleta, şi echipamentul.
Bunicul are dreptate. Avem timp suficient. Un val de adrenalină şi de bucurie mă cuprinde.
— Eşti sigură, Susanna?
— Sunt sigură.
La naiba. Cum poate fi cineva aşa de perfect? Mă las să alunec de pe taburet, dau în goană ocol mesei de lucru şi o prind în braţe.
— Eşti minunată, îi spun cu un glas care până şi mie îmi sună
înfundat.
Se înroşeşte.
— Eşti frumoasă şi minunată şi curajoasă şi…
Rămân în pană de adjective, aşa că las faptele să vorbească pentru mine. O sărut, cu mâinile îi apăs spatele şi mă scald în căldura corpului ei, aşa cum îl simt prin bluza subţire. Cămeşoaia aia a ei este, din fericire, de domeniul trecutului, cu toate că ar trebui cu siguranţă să o înlocuiască cu nişte lenjerie mai modernă, căci pe 390
bune, are nişte…
Bunicul îşi drege glasul.
— Mă ierţi că te deranjez, dar bunicii tăi sunt de faţă. Nu că am fi uitat cum era, dar…
— Charlie, îl bodogăne bunica.
Îmi las braţele să cadă.
— Scuze. Dau din cap spre bunicul. OK, hai să mergem. Răsuflă
zgomotos. Se apleacă spre Susanna şi o mângâie pe păr.
Ea îl bate uşurel pe mână.
Mă holbez uluit. Bunicul obişnuia să facă gestul ăsta cu mătuşa Pamela. Măcar îşi dă seama că acum l-a repetat cu Susanna? Arunc o privire spre bunica. Îşi şterge ochii.
— Bunico, să ai grijă de ea, îi spun eu.
— N-ai de ce să-ţi faci griji, Mark. O să ne descurcăm de minune.
— Bine. Am plecat.
391
CAPITOLUL 41
VARIATĂ ŞI DIN ABUNDENŢĂ
Un ciripit ca de pasăre răsună în apropiere şi mă trezeşte din somn. Sunetul e brusc întrerupt de vocea lui Norah, pe care o aud murmurând:
— Bună, Sherri.
Rămân întinsă în coconul meu cel cald şi moale şi ascult cum glasul blând al lui Norah se ridică şi coboară. Nu sunt atentă la ceea ce spune. În casă pluteşte miros de plăcintă cu mere şi de pâine coaptă. Nu vreau să deschid ochii, ca să nu tulbur senzaţia aceasta plăcută de linişte.
— Da, Susanna doarme. Când te-a sunat Mark?
Întredeschid ochii. Norah stă încolăcită pe un fotoliu de lângă
canapea, cu telefonul lipit de ureche.
— Îmi fac griji din cauza gleznelor ei. Nu prea ştiu ce să fac… O
clinică de urgenţă? Da, la Pittsboro funcţionează sâmbăta o clinică
gratuită… Îşi muşcă buzele, oftează din greu şi deodată se uită spre mine pe deasupra ochelarilor. Scuză-mă o clipă, Sherri, zice şi lasă
