— Am nevoie de tine.
La naiba. Sigur că are. Mă urc în pat lângă ea şi o iau în braţe pe la spate. Se răsuceşte cu faţa spre mine. Are ochii umezi şi tremură.
— Te rog, ţine-mă în braţe.
— Nu-ţi fie teamă, sunt aici.
— Mulţumesc, Mark. Dă din cap şi ochii ei mă scrutează în lumina difuză. Dormeai?
— Mda. Dar mă bucur că m-ai sculat.
O trec fiorii, val după val. Inspiră şi expiră pe gură. Îndes cearşafurile în jurul ei, îmi mişc mâna de pe umărul pe spinarea ei şi îmi aşez capul pe pernă, lângă ea.
E prea mult? Sau prea puţin? Nu ştiu şi nu-mi rămâne decât să
sper că va avea suficient curaj că să mă corecteze dacă greşesc.
Nu mai respiră sacadat. Trece de la icnete la răsuflare normală. Şi nu mai tremură. Poate că până la urmă n-am dat-o chiar aşa de rău în bară.
— Te simţi mai bine? o întreb.
386
— Da. Îmi atinge obrazul cu degetele. În lumea mea, când un cuplu stă aşa întins în pat împreună, se spune că se înmănunchează.
E acceptabil, atâta timp cât suntem despărţiţi de o pătură.
— Eşti în secolul al douăzeci şi unulea. Aici poţi să dormi cu cineva oricând vrei şi indiferent de motive – nu-i pasă nimănui.
— Poate doar bunicii tale.
Zâmbeşte. Un zâmbet slab, frumos.
— Adevărat, zâmbesc şi eu. Acum culcă-te. Nu plec nicăieri.
Îmi dă un sărut şi se întoarce cu spatele la mine.
Îi trag pătura peste umeri, mă culcuşesc mai aproape şi-mi înfăşor un braţ pe după mijlocul ei.
După câteva minute începe să respire regulat.
Stau întins lângă ea şi mă uit pe fereastra aflată sus pe perete. Pot desluşi stelele, lumina difuză împrăştiată de lună, legănatul ocazional al ramurilor de pini. Sentimentele mă copleşesc.
Extenuarea de după cele trei săptămâni de aşteptare. Durerea de după prima – şi sper eu ultima – bătaie cu pumnii din viaţa mea.
Mândria şi recunoştinţa pentru felul în care bunicii au întâmpinat-o pe Susanna. Teama de uriaşa responsabilitate pe care mi-am asumat-o aducând-o pe Susanna aici.
Însă împletirea tuturor acestor sentimente înseamnă dragoste. O
iubesc. Merită să fac orice pentru ea.
Îmi ia mult mai mult timp decât ei ca să adorm.
*
Mirosul de scorţişoară mă ispiteşte să mă scol, dar nu cedez tentaţiei, deloc dispus să renunţ la visul meu frumos. Întind braţul şi nu dau decât peste patul gol şi pătură.
Deschid ochii. Mă aflu în camera de oaspeţi, singur în mijlocul patului. E dimineaţa devreme. Razele de soare încă nu pătrund prin geamul înalt şi rotund, însă cerul a căpătat deja strălucirea uşor cenuşie de dinaintea ivirii zorilor.
Mă ridic în şezut, mă frec la ochi şi trag cu urechea. Se aude ceva.
387
Dinspre bucătărie vin zgomot de tigăi şi murmur de voci. Mă strecor afară din pat şi cobor treptele două câte două.
Susanna şi bunica sunt în bucătărie, cu şorţurile legate peste mijloc, aplecate deasupra unui vas. Susanna se uită cu ochi îngustaţi în timp ce bunica ia o bucată de cocă şi o lasă să cadă pe o foaie de hârtie cerată.
— Ai grijă cu coca, rosteşte Susanna cu glas autoritar, dar frământ-o bine. Simte-i textura.
— Hei, zic eu. Trag un taburet înalt de la bar şi mă aşez. Ce se petrece aici?
Se uită una la cealaltă şi zâmbesc. Bunica dă din cap şi îşi îndreaptă din nou atenţia către cocă.
— Gătim, răspunde Susanna. Norah m-a învăţat cum să fac biscuiţi.
Pune unul pe o farfurie şi o împinge spre mine.
— Susanna mă învaţă cum să fac foi de plăcintă din resturi, zice bunica şi frământă zdravăn coca.
