Blândeţea vocii ei aproape că mă face să îi mărturisesc totul.
— Mama şi cu sora mea au rămas acolo. Şi câţiva copilaşi pe care i-am crescut.
— Îţi faci griji pentru ei?
Scutur din cap.
— Au o situaţie mai bună decât a mea.
— Poate că îi vei revedea cândva.
Durerea despărţirilor care nu au avut loc mă copleşeşte.
— Nu prea cred.
— Of, draga mea, spune Norah, îmbrăţişându-mă, ai făcut un lucru tare curajos astăzi. Dă frâu liber suferinţei. Şi să nu te mire dacă mult timp de aici încolo te vei simţi tristă şi confuză.
Stau lipită de ea, frântă de oboseală şi incapabilă să vărs o lacrimă.
Oare tristeţea va pieri complet vreodată? Poate că nu. E însă atât de bine că femeia asta mă înţelege.
— Bun. Hai să ne întoarcem în camera de zi. Vreau să văd cum ţi-a pansat Mark gleznele.
Mark şi bunicul lui stau de vorbă, aşezaţi pe canapele, unul în faţa celuilalt. Se opresc din discuţie la intrarea noastră. Mă aşez lângă
Mark şi aştept, nesigură de ceea ce ar trebui să fac, în timp ce Norah îngenunchează la picioarele mele.
Mark îmi şopteşte la ureche:
— Relaxează-te. Bunicii îi place să se agite în jurul altora.
378
Norah exclamă la vederea rănilor şi eu mă întind pe canapea, cufundându-mă în pernele moi.
Charlie se uită la mine pe sub sprâncenele stufoase.
— Mark mi-a povestit despre calvarul prin care ai trecut, Susanna.
Îmi pare rău că n-am avut ocazia să-l bat şi eu pe ticălosul ăla de să-i meargă fulgii.
Norah aruncă o privire peste umăr.
— Zău aşa, Charlie.
Mă întorc spre el, abia stăpânindu-mi zâmbetul – şi un căscat.
— Vă sunt recunoscătoare.
Mormăie.
— Aici avem un locşor frumos, lângă lac. Poţi să stai cât doreşti.
— Mulţumesc, domnule.
Se ridică în picioare.
— Mark, am nevoie de ajutorul tău la ponton.
Face un semn spre uşă.
După câteva clipe, îi zăresc trecând pe lângă ferestrele laterale şi dispărând în direcţia lacului.
— Susanna, îţi voi bandaja din nou gleznele, dar mai întâi o să-ţi dau ceva care să-ţi mai aline durerea, zice Norah.
Mă bate uşurel pe genunchi şi iese din raza mea vizuală. Nu mă
clintesc din loc; nevoia de a dormi e mult prea mare.
Iau ascultătoare pilulele pe care mi le dă şi pe urmă o urmăresc, cu ochii pe jumătate închişi, cum desface cu grijă pansamentele şi mă
unge cu nişte alifii. În cele din urmă îmi las gândurile să plutească
spre alte zări.
Totul e aşa de ciudat. Azi-dimineaţă, când m-am trezit din somn, eram legată în lanţuri. Nu mă gândeam decât la ziua care mă
aştepta, la copilaşii pe care îi iubeam, la sora de care îmi era dor şi la nenumăratele sarcini pe care trebuia să le îndeplinesc înainte de a mă întoarce la aşternutul meu de paie. Refuzam să mă gândesc la viitor şi la acel eveniment de neconceput care avea să o aducă pe Joan Hinton în locul meu. Pentru ca în numai câteva ore să pierd şi 379
