lanţurile, şi pe cei dragi.
Un viitor nou se întinde în faţa mea, dar nu-mi pot obliga mintea să se gândească la el. Am prea multe de învăţat, prea multe de văzut, prea multe de simţit. Imensitatea lucrurilor care mă aşteaptă apasă
greu pe umerii mei şi abia dacă pot să respir. Îmi vine să plâng şi să
mă ascund.
Închid ochii şi mă las în voia lui Norah şi a alifiilor ei. Mă
îngrijeşte cu aşa mare blândeţe.
Aşa mare blândeţe.
Şi sunt aşa de obosită…
*
Perna de lângă mine se mişcă.
— Hei, somnoroaso, zice Mark. Îmi pare rău că te deranjez, dar ar fi bine să te scoli.
Deschid pleoapele. Am adormit?
— Bunica ta trebuie că îşi închipuie că sunt foarte nepoliticoasă.
— Ba nu, nu crede decât că eşti epuizată, îmi zâmbeşte el. S-a dus cu bunicul la magazin ca să cumpere bandaje şi alte lucruri.
— Ne-au lăsat singuri? Încerc să zâmbesc, însă casc în schimb.
Uite încă o diferenţă între secolele noastre. În secolul meu nu e cuviincios ca un băiat şi o fată să stea singuri, fără cineva care să îi supravegheze.
— Au încredere în noi.
— Şi tu le meriţi încrederea?
— Din nefericire, da.
Are o expresie atât de tristă întipărită pe faţă, încât nu pot să mă
abţin şi chicotesc.
— Mă tentează să văd cât de adevărată este afirmaţia ta.
— Zău? zice şi ochii i se aprind de nerăbdare. Atunci de ce nu încerci?
Îmi ridic faţa spre el şi ne sărutăm. E un sărut dulce şi scurt şi lipsit de fierbinţeala fascinantă a primelor noastre săruturi. Totuşi 380
îmi place şi ăsta.
— M-ai salvat, îi spun şi îmi las capul pe umărul lui.
— Ne-am salvat unul pe celălalt – din mai multe puncte de vedere decât ai putea crede. Mă sărută pe frunte. Nu te-am putut lăsa să
mori acolo, Susanna. Aş fi venit la tine în fiecare zi, ca să mă asigur că eşti în siguranţă.
— Îţi datorez atât de mult.
Îşi apasă vârfurile degetelor pe buzele mele.
— Nu-mi datorezi nimic. Eşti în viaţă. E singura mulţumire care îmi trebuie.
Dau din cap, în semn că îi accept spusele, cu toate că ştiu bine că
nu e ultima discuţie pe care o vom avea pe acest subiect.
Recunoştinţa mea va fi veşnică.
Îşi trece buzele uşor peste gura mea.
— Bun, acum spune-mi ce ai vrea să facem.
— Da, m-am gândit la câte ceva, îi răspund eu veselă. Am atâtea de învăţat. Şi sunt pregătită să încep. Vreau să-mi explici care e rostul unor lucruri din baie.
*
Luăm prânzul la o masă de lângă bucătărie. Mâncarea este simplă: pui, cartofi şi mazăre verde. Văd că ei beau ceai îndulcit cu zahăr, peste care toarnă bucăţi de gheaţă. Mi se pare destul de ciudat, dar beau şi eu.
— Te-ai săturat, Susanna? mă întreabă Norah, uitându-se la mâncarea pe care am lăsat-o în farfurie.
