— Da, doamnă.
— Foarte bine.
Cele două se ţin de mână şi urcă încet panta lină a malului. Când ajung sus, doamna Butler se întoarce brusc spre mine.
— Te rog, caută-l pe fiul meu Martin şi trimite-l încoace. Şi spune-i soţului meu să aducă trăsura. Trebuie să plecăm de aici cât mai iute.
Slujba s-a terminat la biserică. Sătenii se strâng în grupuri mici la umbra pomilor. Tac cu toţii când mă apropii.
Ştiu şi ei deja.
95
Îndeplinesc rugăminţile doamnei Butler, mă uit în jur şi-i văd pe membrii familiei Pratt stând singuri la adăpostul unui stejar bătrân.
— Doamnă Pratt…, încep eu.
Stăpânul mă întrerupe.
— Pe unde ai umblat?
Mă uit la el fără niciun chef.
— Servitoarei doamnei Butler i s-a făcut rău. Am avut grijă de ea până ce a venit stăpâna să o ia.
— Foarte rău ai făcut. Ni s-a vorbit în continuare despre cele şapte păcate de moarte. A fost o slujbă foarte frumoasă, adaugă, plescăind din limbă. Astăzi vei sări peste mese, ca să înveţi ce înseamnă cu adevărat foamea. Abia atunci vei pătrunde sensul păcatului chinuitor al lăcomiei.
Fără mâncare tot restul zilei? Ameţesc doar la gândul ăsta.
Stăpânul chiar îşi închipuie că nu ştiu ce înseamnă să-ţi fie foame?
Poate că voi reuşi să mă strecor în cămară ca să ciugulesc ceva, cu toate că din experienţă ştiu că dacă voi fi prinsă, pedeapsa va fi mult mai cruntă decât tăierea hranei pe o zi.
Arunc o privire spre doamna Pratt, în speranţa, palidă, ce-i drept, că va interveni în favoarea mea, însă se mărgineşte să-şi ferească
ochii.
*
Duminică nu am putut să ajung la grotă. Lipsa hranei şi lista interminabilă de treburi de care s-a ocupat până acum Hector m-au copleşit.
Luni seara am reuşit să-mi termin îndatoririle la timp, dar Mark n-a apărut. Am avut o oră de singurătate deplină, în care am stat în grotă şi am urmărit cum înserarea se lasă peste pădure.
Mi-am odihnit trupul, dar nu şi mintea. Atâtea gânduri mi se învălmăşesc în cap.
Ce se va alege de Polly Young?
Ce probleme are stăpânul de nu şi-a putut achita datoriile la timp?
96
De ce a luat-o doamna Drake drept slujnică pe Mary Whitfield?
Aş vrea să pot împărtăşi cu cineva toate grijile mele. Aş vrea să
vorbesc cu Mark. Prietenul meu secret. Are o voce minunată, joasă şi foarte expresivă. Nu-l deranjează să-mi explice tot ce-l întreb. Cum sunt obişnuită să fiu mai degrabă tratată cu lipsă de îngăduinţă, îmi face plăcere să fiu eleva unui profesor entuziast.
Prieten. Până la Mark, am ştiut definiţia cuvântului. Acum am ajuns să-i cunosc înţelesul.
Marţi seara cobor peretele stâncos şi dau cu ochii de Mark, aşteptând de cealaltă parte a cascadei. Zâmbesc şi privirea îmi e atrasă de un obiect pe care îl ţine în mâini.
Mi-l întinde.
— Hai să vedem dacă avem permisiunea Cascadei Şoaptelor.
Obiectul apare pe partea cascadei unde mă aflu. Se dovedeşte a fi un castron roşu, acoperit cu hârtie cerată, şi alături o lingură de argint cu mânerul decorat cu lujeri de viţă-de-vie şi trandafiri.
Accept darul şi icnesc, luată prin surprindere de senzaţia pe care mi-o provoacă la atingere. E rece ca zăpada şi atârnă greu. În castron se află un soi de budincă albă păstoasă. Emoţia mă învăluie şi-mi face inima să bată cu putere, ca a unei păsări prinse în colivie.
— Mi-ai adus îngheţată?
Dă din cap.
— Haide, mănâncă. Grăbeşte-te, altfel se topeşte.
Ridic lingura la buze şi, ciudat, încep să şovăi. Dacă n-o să-mi placă? Sau, şi mai grav, dacă o să-mi placă prea mult?
Gust cu prudenţă şi nu pot să-mi înăbuş geamătul de plăcere pe care mi-l provoacă această cremă dulce. Textura ei, aşa cum o simt pe limbă, este de-a dreptul remarcabilă. Groasă, catifelată şi delicios de răcoroasă.