Mă salt şi o trag spre mine, cu braţele înconjurându-i în continuare talia. E încordată şi-şi ţine pumnii strânşi în dreptul obrajilor.
Prin palme îi simt corpul moale şi ud. Tunica i se desface, dând la iveală o cămaşă transparentă care îi stă lipită de sfârcuri. O strâng şi mai tare la piept, blocând vederea lenjeriei.
Răsuflă adânc printre hohotele de plâns.
— Te simţi mai bine? o întreb.
Dă din cap că da.
— OK. Nu ştiu de unde-ţi vine teama asta, dar chiar nu ai de ce să-ţi fie frică de pârâu. Nu e deloc adânc, poţi să stai în picioare.
— Tata s-a înecat în Pârâiaşul dintre Stânci.
La naiba. Nu-i de mirare că-i e frică.
— Îmi pare rău. Cum s-a întâmplat?
Se înfioară.
— Într-o după-amiază a izbucnit o furtună puternică. Şi a început să plouă cu găleata. Pârâul s-a umflat, gata să se reverse peste maluri. Tata a venit până aici ca să vadă dacă apa nu ne ameninţa recoltele şi a căzut în pârâu. Curentul l-a dus departe.
Vorbeşte cu un glas moale, ca de copil.
— Câţi ani aveai?
— Opt.
O simt cum zâmbeşte, lipită de pieptul meu.
— Tata a fost un om bun. Toată lumea îl admira. Era dascălul satului. M-a învăţat tot ce i-a învăţat şi pe băieţi.
Nu-mi vine să cred. Tatăl ei a murit în pârâul ăsta, şi totuşi Susanna vine la cascadă de câte ori are timp.
— De ce vii atât de des aici dacă ţi-e frică de apă?
100
— E ultimul loc în care domnul Pratt s-ar gândi să mă caute.
Of. Se ascunde într-un loc ce-i aminteşte de o mare tragedie, numai ca să fie singură.
— Eşti în siguranţă acum. Apa abia dacă-ţi ajunge la genunchi.
— Ştiu, dar curentul e foarte puternic, scânceşte ea.
— Tot ce trebuie să faci e să te ridici în picioare şi să păşeşti.
Îi dau părul umed de pe faţă.
— Mark?
— Da?
Îşi încruntă fruntea, îngrijorată.
— Am spart castronul.
— Nu-i nimic.
Îşi smuceşte capul în sus.
— Mark?
— Da?
— Sunt în lumea ta?
— Da.
Perdeaua de apă curge în spatele nostru, sclipitoare şi limpede precum cristalul. Cascada e la fel de greu de descifrat pentru mine pe cât e Susanna. De ce a ales tocmai acest moment pentru a permite unuia din noi să treacă de partea cealaltă? Nu că aş avea de ce să mă
plâng. Sunt realmente bucuros că putem sta aşa de aproape. Doar că
nu pot să-mi dau seama ce câştigă cascada din treaba asta. Suntem deja prieteni. Ce altceva şi-ar mai putea dori pentru noi?
— Eşti în Raleigh, în secolul al douăzeci şi unulea.
Scoate un oftat adânc.
