Mă duc în cămară şi cercetez proviziile aşezate pe rafturi care se întind de la podea până în tavan. Cantităţile sunt în continuare neîndestulătoare. Ce supărător. Domnul Pratt nu a reînnoit proviziile, aşa cum a promis. Şi până să o facă, voi fi nevoită să
gătesc cu mai puţină faină şi mai puţine condimente.
— Ce-aţi zice de o prăjiturică? strig eu din cămară.
— Dumnezeule milostiv, da, îmi răspunde Dorcas.
Râd când o aud cum mă imită, repetând expresia mea preferată.
Dorcas e uneori prea atentă la ceea ce spun ceilalţi.
Măsor făina şi cântăresc din ochi borcanul cu zahăr. Nu ne ajunge decât pentru o lună. Trebuie să gospodăresc bine şi zahărul.
O idee îmi vine în minte, e o amintire plăcută cu desertul favorit al bunicii. Cu mult mai bun, după părerea mea, decât o tartă.
Iau un urcior cu lapte.
Dorcas oftează de plăcere când mă vede aşezând ingredientele pe masa de lucru.
— Pot să te ajut cu ceva?
— Nu, micuţo, îi răspund eu zâmbind.
Dorcas şi-ar vârî probabil mai multe fructe în gură decât ar pune în prăjitură.
— Mi-ar prinde însă bine un pic de conversaţie, adaug.
O umbră se iveşte în prag.
— Conversaţie despre ce?
Deborah ne priveşte suspicioasă.
Strâng din buze, deloc dispusă să-i dau informaţii acestui musafir nepoftit.
— Susanna ne face o prăjitură.
Dorcas îşi aşază coatele pe masă şi-şi prinde faţa în mâini.
Deborah adulmecă.
— Vasul pentru mâncare al lui Jedidiah e gata?
Adaug prăjiturii o porţie dublă de afine.
106
— E pe bancă.
Deborah ia vasul cu o mână şi pe cealaltă i-o întinde lui Delilah.
— Mă duc acasă la dascăl, ca să-i duc mâncarea fratelui nostru.
Vrei să vii cu mine?
Fetiţa se lasă să alunece jos de pe bancă şi o prinde de mână pe sora mai mare. Dispar amândouă pe uşă şi vocea stridentă a lui Deborah se aude de afară.
Mă destind din nou.
— Susanna, nu vrei să ştii ce mai e nou?
— Dacă vrei tu să-mi spui.
Iau un castron şi o lingură de lemn şi o ascult numai pe jumătate.
Dorcas nu are nevoie de încurajări.
— Bine. Ai observat că Deborah pare supărată astăzi?
Deborah Pratt pare mai tot timpul supărată, aşa că vestea nu e cine ştie ce.
— Şi de ce e supărată?
— Ieri, acasă la dascăl, Jacob Worth nici n-a băgat-o în seamă.
Dorcas oftează. Abia aştept să crească şi să se mărite odată, ca să
plece de acasă. Atunci eu voi fi sora cea mai mare.
