— Aşa trebuie.
— O să-mi fie foarte dor de tine. O să-mi scrii? Şi o să vii să mă
vezi?
Întrebările ei mă iau prin surprindere. Îmi feresc ochii, las jos lingura şi-mi şterg mâinile de şorţ. De şapte ani, stăpânul şi stăpâna mă tratează mai rău decât pe animale. Se aşteaptă să-mi îndeplinesc îndatoririle cu consecvenţă. Să-mi accept pedepsele cu umilinţă. Să
mănânc resturile din oală cu recunoştinţă. Să mă mulţumesc noaptea cu un colţişor din pod unde trage curentul, nu mai mare decât un sicriu.
Cum munca e singurul lucru pe care mi l-au cerut vreodată, numai muncă au căpătat de la mine. Nu păreri. Nu gânduri. Nu sentimente. Am păstrat tot ce e mai bun în mine pentru refugiul de la cascadă.
Mai am puţin de stat la ei şi mi-ar fi mult mai uşor dacă m-aş
despărţi fără regrete de familia Pratt. Totuşi Dorcas e aşa o scumpă, încât mi-e imposibil să-mi împietresc inima în faţa ei. Iau lingura şi îi surâd.
— O să fiu la Raleigh, nu mai departe. Ne vom vizita. Şi ai trei 109
surori drăguţe care să-ţi ţină companie.
— Nu cred că Deborah e drăguţă. Mă bate tot timpul la cap.
Dorcas continuă să-mi povestească indignată şi în amănunt cum o dată, din cauza lui Deborah, care îşi bagă nasul peste tot, fusese pedepsită să coasă mai mult. Sunt uşurată de schimbarea subiectului şi dau din când în când din cap, în timp ce termin de preparat sonker- ul.
Ridic vasul de pe masă şi Dorcas mă împunge cu degetul în coaste.
— Poţi să ţii un secret?
— Cred că da.
Îmi ascund zâmbetul şi mă duc cu vasul spre vatra din piatră.
Dorcas are rareori secrete demne de a fi luate în seamă.
— Cred că tata l-a vândut pe Hector pentru că e hoţ.
— Hoţ? clatin eu din cap. Nu cred c-ai înţeles tu bine. Hector nu fură.
— L-am auzit pe tata cum îi spunea mamei că a găsit un borcan cu monede furate ascuns în beci.
Simt un fior rece pe şira spinării. Un borcan cu monede? Pun capacul pe oală, iau urciorul cu lapte şi ies din bucătărie pentru a intra în beci. Borcanul stă pe un raft şubred de lângă intrare. Îl ridic şi-l scutur puţin. E gol.
Oare domnul Pratt a găsit monedele? Stăpâna este cea care mi le-a dat. Hector nu le-a furat. Şi doamna Pratt nu i-a sărit în apărare?
Nu e frumos din partea mea s-o descos pe Dorcas, dar tot o s-o fac. N-am încotro. Revin în bucătărie şi o întreb:
— Ce anume a spus tatăl tău despre Hector? Îţi mai aminteşti?
Strânge din buze.
— Stai să mă gândesc. Cred că a zis aşa: „Oricine ia ceva ce-mi aparţine va fi aspru pedepsit.”
*
Stăpânului îi plac prăjiturile cu crustă crocantă. N-o să-l încânte 110
sonker-ul meu cu afine.
Pregătesc o tavă cu şase boluri, pun câte o mică porţie de sonker în fiecare şi duc mâncarea în sufragerie.
Domnul Pratt şuieră printre dinţi:
— Ce-i asta? Budincă?
— Nu, tată, zice Dorcas. E o prăjitură cu mult lapte.
Dau din cap în semn de confirmare şi-mi ţin ochii în pământ, îmi muşc buzele ca să-mi înăbuş un hohot de râs obraznic.
— Uită-te la mine, spune stăpânul, încreţindu-şi buza de sus.
Privirile ni se întâlnesc şi trăiesc un sentiment ciudat de putere.
Aşa cum şade, cocoţat pe scaunul lui din lemn de mahon, nu pare nici pe departe înfricoşător. Din unghiul în care stau, văd că părul i s-a rărit şi pielea a început să-i atârne. E doar un bărbat de treizeci şi ceva de ani care îmbătrâneşte urât.
Dar ochii – ochii i-au rămas alerţi. Şi-n clipa asta ard de iritare şi de altceva. Suspiciune?
— De ce ai făcut desertul ăsta deosebit?
Copiii şi cu doamna Pratt urmăresc discuţia nemişcaţi, ca nişte buturugi.
