— Avem un preşedinte negru. Ales pentru a doua oară.
Icnesc surprinsă.
— Negru? Aţi ales un negru preşedinte al Statelor Unite?
— Îhî. Râde de faţa mea uluită. Şi avem şi vehicule care zboară pe cer.
114
— Ca păsările?
Nu cumva îşi bate joc de mine?
— Ca nişte păsări uriaşe. Li se zice avioane. Scoate din buzunar bucata aceea mică de ardezie. Vorbim la maşinăria asta cu oameni aflaţi departe. Îmi aşază plăcuţa în mână. Se numeşte telefon, adaugă
el.
Obiectul ăsta e o maşinărie? Cum se poate? E mai mic decât o felie de pâine, uşor ca un polonic şi n-are mânere sau părţi care să se mişte. „Telefonul” ăsta pare ceva fragil şi nefolositor.
— Cât de departe poţi vorbi cu cineva?
— La mii de mile distanţă. Chiar şi de pe lună. Nu ştiu exact.
— De pe lună? întreb eu şi-i înapoiez telefonul.
— Da. Am ajuns şi acolo.
Îi studiez faţa cu atenţie, ca să văd dacă nu mă necăjeşte. Pare gata să izbucnească în râs din clipă în clipă. Poate că, într-adevăr, mă
necăjeşte. Oricum nu-l cred, deşi nu sunt dispusă să recunosc asta.
Totuşi îmi place la nebunie să fiu cu el aici, numai noi doi, şi să-i ascult poveştile imposibile, magice.
— Vorbeşti la telefon cu prietenii tăi?
— Nu prea mult. Îl folosesc mai ales pentru jocuri şi ca să ascult muzică.
— Dar cum poţi să-i îndeşi pe muzicieni într-o cutie aşa de mică?
Clatină din cap.
— N-ai cum să înţelegi.
Tresar de parcă m-ar fi pocnit. Are dreptate, desigur. N-am cum să înţeleg lumea în care trăieşte el. Nici măcar nu pot face diferenţa între adevăr şi glumă. Dar vorbele lui mă dor. Mă foiesc şi mă trag mai departe.
— Da, aşa e.
— Ascultă, n-am vrut să spun asta.
Nu răspund.
Se apropie de mine, până ce genunchii aproape că ni se ating.
— Povesteşte-mi cum te distrezi tu.
115
N-ai cum să înţelegi. Înghit reproşul nemeritat care îmi stă pe buze şi chibzuiesc la ceea ce i-aş putea spune. Am prea puţin timp de distracţii.
— Mă plimb prin grădină.
— De ce am impresia că mai mult munceşti decât te plimbi?
— Cam aşa e. Dar sunt multe lucruri interesante în natură. Îmi place să stau în aer liber. Şi să studiez plantele. De-asta îmi place să
mă plimb prin grădină.
— Ce altceva mai faci?
Privirile ni se întâlnesc. Are ochi frumoşi. Nu pot să rămân supărată pe el când îmi zâmbeşte atât de cald.
— Peste trei săptămâni va fi Ziua Independenţei. În ziua asta nu se munceşte şi sărbătorim cu toţii.
— Cum sărbătoriţi?
— Momentul culminant al zilei e masa pe care o iau împreună toţi sătenii. După-amiaza ne ospătăm şi seara dansăm, îi explic eu, fremătând de emoţie la gândul sărbătorii care se apropie. Deşi, bun înţeles, cursele le ţinem dimineaţa, când nu e încă insuportabil de cald.
— Ce fel de curse aveţi?
