— Lapte avem destul, răspund eu, şi reţeta nu presupune multă
făină şi zahăr.
De furie, îşi încordează maxilarul. Nu îi convine comentariul meu despre starea proviziilor din cămară. E una din puţinele mele acte de sfidare, pentru care cel mai probabil voi plăti.
Se bate cu un deget lung şi uscăţiv peste buze.
— O decizie deopotrivă îndrăzneaţă şi chibzuită. Se uită pe rând la membrii familiei. Cine vrea să încerce budinca?
Restul familiei răsuflă uşurată şi se înfruptă din sonker, dându-l gata. Anticipând lipsa de interes a stăpânului, am pus deoparte o cantitate mică din trataţie. O să-l servesc pe Mark cu ceea ce a rămas.
După cină şi după ce îmi termin treburile la bucătărie, Jedidiah se ia după mine şi mă urmăreşte de la distanţă. Din păcate pentru el, de la o distanţă prea mare, care îmi permite să mă furişez în spatele 111
unui tufiş, să-l aştept să treacă şi să pornesc în urmărirea lui. Coteşte şi cercetează din ochi luminişul care a început să se întunece.
Pufneşte exasperat şi o ia la fugă înapoi spre sat.
Îmi croiesc drum până la cascadă şi cobor stânca ţinând în braţe vasul cu sonker. Mă opresc jos şi mă forţez să străpung din ochi perdeaua de apă. Nici Mark şi nici bicicleta lui nu se află de cealaltă
parte a cascadei.
Poate că-i prea devreme.
Sau poate că nu va veni.
Abia în clipa când mă întorc cu faţa către grotă îl zăresc în colţul cel mai îndepărtat.
Zâmbesc încântată şi mă duc spre el.
— Ai avut curaj să te aventurezi în sălbăticia din Worthville.
— Dacă nu mă vrei aici…
Se ridică şi se preface că pleacă.
— Nu, nu, râd eu. Rămâi, te rog.
Râde şi el şi se aşază.
Mă aşez şi eu, la o distanţă cuviincioasă.
— Unde ţi-e bicicleta?
— Astăzi am venit pe jos. Gesticulează vag spre poteca din lumea lui. Nu locuiesc prea departe. De pe creasta dealului coteşti la stânga şi în cinci minute ajungi la drumul verde.
— Ce înseamnă drum verde?
— E o potecă de care se îngrijeşte guvernul. Nimeni nu are voie să
taie copacii de-a lungul drumului verde sau să construiască ceva la liziera pădurii. În felul ăsta, drumurile verzi rămân perfecte pentru plimbări pe jos sau cu bicicleta.
— Dar de ce nu puteţi merge pe drumurile obişnuite?
Îmi aruncă o jumătate de zâmbet.
— Oamenii nu pot circula pe jos pe drumuri. Ar fi prea primejdios. Vehiculele pe care le avem acum sunt foarte puternice şi pot fi periculoase.
— Dar cu caii ce faceţi?
112
Scutură din cap.
— Nu prea mai călărim.
Îmi place să-l aud vorbind despre secolul lui. Efortul pe care îl face ca să-mi explice mă încântă.
— Dar cum altfel folosiţi caii?
— Nu-i folosim deloc. Locuitorii din oraşe nu mai ţin animale de fermă pe lângă case.
— Nu mai ţineţi animale?
— Deloc, cu excepţia pisicilor – cu toate că, oricât de ciudat ar părea, la mine acasă avem un şopron.
Nu mi-ar plăcea să trăiesc într-un loc lipsit de animale de fermă.
— Un şopron întreg pentru o pisică?
