— N-are decât treisprezece ani. Mi-e teamă că mai ai mult de aşteptat.
— Mama zice că o fată deşteaptă se poate mărita la cincisprezece ani. Dar ai dreptate; doi ani înseamnă vreme lungă, zice Dorcas, rotunjindu-şi a disperare buzele într-un bobocel de trandafir. Mă
urmăreşte cum adaug făina şi zahărul. Îţi plac prăjiturile? mă
întreabă.
— Foarte mult, răspund eu, întinzând mâna după urciorul cu lapte.
— Şi apuci vreodată să mănânci?
Îmi întorc ochii spre ea; are o privire nevinovată. Nu a învăţat încă
regulile. Servitorii n-au parte decât de resturile lăsate de stăpâni.
— Nu foarte des. Copiilor din familia Pratt le plac deserturile.
— Aşa e, şi în plus suntem şi foarte mulţi. Dă din cap şi boneta îi 107
alunecă pe o ureche. După mine mai sunt alţi trei. De când ai venit în casa noastră, ai avut mulţi copii de crescut.
Nu ştiu dacă să râd sau să nu iau în seamă remarca asta. Dorcas adoră să-i spui poveşti din vremea când era bebeluş şi nu se plictiseşte niciodată să le asculte. Aşa că îi fac jocul – după cum se aştepta.
— Aşa e, am crescut mulţi copii. Când am venit aici, tu abia învăţai să mergi. Şi erai prea ocupată cu asta ca să-ţi pese când cădeai şi te loveai la cap.
— Am fost un bebeluş drăguţ.
— Cel mai drăguţ din lume. Gângureai şi râdeai tot timpul.
— Şi nu ţi-am dat bătăi de cap.
Ridic din sprâncene şi mă prefac surprinsă.
— Nu aşa îmi amintesc eu lucrurile.
Chicoteşte.
— Dar ţi-a fost mai uşor cu mine decât cu sora ta.
— Asta-i adevărat.
Phoebe fusese un bebeluş delicat. Cu toate că la naşterea ei nu împlinisem nici şase ani, le îngrijisem pe ea şi pe mama în timp ce tata şi cu fraţii mei se ocupaseră de treburile gospodăriei. În acea perioadă învăţasem să îngrijesc de copii, o deprindere de care familia Pratt se folosise adesea.
— Sora mea nu s-a născut atât de voinică şi sănătoasă ca tine, o dojenesc eu pe Dorcas.
Icneşte şi se urcă pe masa din bucătărie, uitându-se încruntată la vasul în care pregătesc aluatul.
— Susanna, vezi c-ai turnat prea mult lapte.
Zâmbesc pe deasupra capului ei.
— M-am gândit să fac un sonker.
— Ce-i aia sonker?
— O prăjitură cu mai mult lapte. E o specialitate din oraşul unde s-a născut bunica. Ea a învăţat-o pe mama şi mama m-a învăţat pe mine. N-am voie să divulg reţeta nimănui.
108
— E o reţetă secretă? mă întreabă Dorcas pe un ton reverenţios.
— Exact. Mama şi cu mine suntem singurele din ţinut care ştim să
preparăm sonker.
— Abia aştept să gust. Se dă jos de pe taburet şi-l ocoleşte ca să se apropie de mine. Cu viteza fulgerului îşi vâră degetul în vas, se fereşte cu îndemânare de lingura cu care dau s-o pocnesc peste mână, apoi gustă aluatul. Mmmm. E foarte bun.
— Mă bucur că-ţi place.
Ca să fac economie, pusesem mai puţin zahăr. Sunt încântată că
Dorcas nu s-a plâns.
— Phoebe e o fată aşa de norocoasă. Ce mult mi-ar plăcea să fii tu sora mea. Se apleacă spre mine şi-şi încolăceşte un braţ pe după
mijlocul meu. Chiar o să pleci după ziua ta de naştere?
Dau din cap cu gravitate.