— De fapt, tata îl foloseşte ca să-şi ţină jucăriile în el.
Un şopron în care un bărbat să-şi ţină jucăriile?
— Înţeleg.
— Nu, nu înţelegi.
— Ai dreptate. Îi întind vasul şi-i zâmbesc, bucuroasă să mă aflu aici. Ţi-am adus ceva.
— Ce e?
— Sonker cu afine.
Adulmecă.
— Tu ai făcut asta? Înmoaie lingura în mâncare şi ia o mică
înghiţitură. Dumnezeule, e grozav.
A doua înghiţitură dispare mult mai repede decât prima.
Reacţia lui mă linişteşte.
— Deci îţi place?
— Îhî. Seamănă la gust cu budinca de pâine pe care o face bunica.
Termină de mâncat. Acum mă simt prost pentru că tu te-ai străduit mai mult decât mine să-mi oferi trataţia asta. Eu am cumpărat îngheţata de la magazin.
De la magazin? Domnul Foster aduce şi el uneori mâncare gata preparată la prăvălie. Murături. Plăcintă cu carne. Bomboane. Dar nimic atât de fragil precum îngheţata.
113
— Fac îngheţată la magazin?
— Nu. E îngheţată făcută în Vermont.
Cunosc destulă geografie ca să ştiu care-i distanţa până în Vermont. E o călătorie de săptămâni de zile.
— Din statul Vermont? Eşti sigur?
Dă din cap.
— Avem vehicule care ţin mâncarea îngheţată, chiar şi pe timpul verii.
Mintea mea se căzneşte să ţină pasul cu asemenea noutăţi.
— Aveţi multe invenţii interesante în lumea ta.
— A, nu ştii nici jumătate din ele. Multe lucruri pe care tu le-ai considera magice sunt acum ceva obişnuit pentru noi.
— Ca de pildă?
— Vehiculele alea care ţin îngheţata rece se deplasează singure.
— Cum aşa?
— Ard ulei şi asta le împinge înainte.
Îmi place tonul vocii lui – felul cum îmi vorbeşte. Nu ca unei proaste, ci cu uşurinţa cu care discuţi cu cineva egal cu tine.
— Ce alte lucruri s-au schimbat?
E o plăcere să-l urmăresc atunci când e concentrat. Ochii i se luminează. Fruntea i se încreţeşte. Faţa îi trădează orice emoţie.
— Astăzi în colegii sunt mai multe fete decât băieţi.
— Serios?
— Da.
— Şi câţi ani mergeţi voi la şcoală?
— Vreo douăzeci.
Douăzeci de ani de şcoală. Ce bine sună.
— Şi ce alte schimbări aţi mai făcut?
