— Îhî.
Clatină din cap în semn de negare şi se holbează la mine cu ochi mari şi rotunzi. Trec câteva secunde. Se lasă să cadă pe un bolovan şi-şi duce degetele tremurătoare la buze.
— Dumnezeu să ne apere, şopteşte ea îngrozită.
De ce o dau mereu în bară cu ea?
Istoria n-a fost niciodată materia mea preferată; nu sunt decât nişte fapte seci pe care trebuie să le memorezi. Tragediile întâmplate undeva la distanţă sunt înregistrate de creierul meu ca nişte 103
evenimente triste şi atât, fără a încerca să le pătrundă înţelesul profund. Dar lumea asta este lumea ei.
— Îmi pare rău, Susanna. N-ar fi trebuit să-ţi trântesc asta în faţă
aşa, hodoronc-tronc.
Privirea îi fuge de colo-colo, de parcă ar căuta răspunsuri printre umbre.
— Când dispare satul meu?
Glasul i se frânge când rosteşte cuvântul „dispare”.
— Nu ştiu cu exactitate.
— Şi cum se va întâmpla?
Mare tâmpit mai sunt. Nu m-am obosit să studiez chestiunea în detaliu. La ce mi-o fi fost mintea? Ca un nemernic egoist ce sunt, m-am repezit să-i dau vestea doar ca s-o ţin lângă mine încă un minut.
— Nu ştiu nici cum s-a întâmplat.
Cu un geamăt surd se răsuceşte pe călcâie, urcă până pe culmea malului şi se opreşte, o siluetă întunecată profilată pe cerul la înserat.
— Deci n-ai aflat şi alte amănunte?
— Nu încă.
— Atunci nici nu căuta. Nu vreau să ştiu mai mult.
104
CAPITOLUL 13
UN RĂSPUNS NEMERITAT
După plecarea lui Hector, treburile casei mă doboară. N-am nicio clipă liberă ca să mă pot gândi la vestea dată de Mark. E pentru prima oară când mă bucur că am atât de mult de lucru.
— Susanna, am adus ouăle.
Mă răsucesc de la masa de lucru. Dorcas şi Delilah stau în prag, ţinând amândouă în câte o mână toarta coşului cu ouă.
— Bravo, domnişoarelor, spun eu. Aduceţi coşul aici, vă rog.
Delilah se caţără pe bancă în timp ce sora ei mai mare vine spre mine.
— E ziua de copt?
Frământ un cocoloş de aluat într-o oală, apoi îl acopăr cu o cârpă.
— Da, e ziua de copt, aşa cum sunt toate zilele de miercuri, spun, ştergându-mă pe faţă cu poalele şorţului.
Dorcas se fâţâie de colo-colo şi fustiţa ei lungă până sub genunchi foşneşte.
— Mi-ar plăcea o tartă. N-ai putea să faci o tartă?
— Ba cred că da, răspund. Mă abţin să nu râd. Dacă ar fi să fac o tartă, cu ce ţi-ar plăcea să fie?
Îşi umflă obrajii, încântată.
— Ce fructe avem în casă?
— Afine şi piersici.
— Oh. Se urcă pe un taburet de lângă masa de lucru şi bate din palme, iar buclele aurii îi saltă pe spate. Ar fi grozavă o tartă cu afine. Tu ce zici, Delilah?
105
Surioara ei dă din cap entuziasmată.
— Bine. O să văd ce pot face.
