— Vreau să mă întorc acasă.
N-am de gând s-o încurajez în această decizie. Faptul că o ţin în braţe mă face să mă simt sexy şi puternic ca un erou.
Se smuceşte şi se eliberează din strânsoare, apoi se întoarce cu spatele la mine.
Mă uit în jos, la mâinile mele, acum goale. Susanna avusese nevoie de ajutorul meu, iar eu reacţionasem fără să stau pe gânduri.
101
Mă simt bine. Ba nu, mă simt grozav. Păcat că s-a sfârşit atât de repede.
— Vrei să verific dacă apa mă lasă să sar de partea cealaltă şi pe urmă să te ajut să treci şi tu dincolo?
— Da, te rog, zice cu ochii în pământ.
Sar pe piatra ei şi rămân nemişcat. Niciun zgomot în jur. Nu tu avioane, nu tu trafic, nu tu drujbe. Numai păsări şi insecte şi susurul cascadei. În aer pluteşte un miros ciudat. De pământ jilav, de muşchi. Şi lumea ei este absurd de luminoasă pentru ora aceasta târzie a serii. Cum pot suporta oamenii aceştia soarele în timpul zilei fără a purta ochelari?
Fir-ar să fie, doar sunt în 1796. În nenorocitul de secol al optsprezecelea. Mă uit peste umăr şi-i arunc un zâmbet Susannei.
— Cascada Şoaptelor are o atitudine pozitivă. A cedat în cele din urmă în faţa noastră.
Mă urmăreşte în tăcere. A revenit la nemişcarea de statuie.
Îi întind mâna.
— Vino. Te ţin eu ca să nu cazi.
Aterizează lângă mine pe piatră şi imediat se face mică – udă
fleaşcă, încordată şi ferindu-şi faţa.
Cu ce am greşit?
Mă derutează. Cum e posibil ca o fată să treacă de la starea de bine la spaimă şi pe urmă la catatonie în numai cinci minute?
— Ce s-a întâmplat?
Dă să treacă pe lângă mine. Îi ating braţul şi o văd că ezită.
— Spune ceva, te rog, Susanna. Cum de am devenit atât de repede din prieteni duşmani? Unde am greşit?
— Nimeni nu trebuie să mă vadă supărată. Nu pot permite aşa ceva.
De cum termină de zis asta, îşi acoperă gura cu mâna şi-şi aţinteşte ochii mari asupra mea.
— Atunci e bine că s-a întâmplat când ai fost cu mine.
Cum e să nu-ţi arăţi niciodată emoţiile sau să nu-ţi exprimi 102
părerile? mă întreb eu. Să îţi doreşti atât de mult liniştea, încât să te zbaţi zi de zi ca să o ai? Sunt complet şocat.
Îmi studiază faţa. Aproape c-o aud gândind, scormonind cu mintea în toate ungherele. Şi pe urmă zâmbeşte, încet şi dulce.
Doamne, toată faţa i se luminează atunci când zâmbeşte.
— Ai dreptate. Sunt norocoasă că tu ai fost martor la asta şi nu altcineva. Îţi mulţumesc.
Începe să-şi croiască drum în sus, pe stâncă.
Încă nu s-a întunecat afară. Şi încă nu sunt pregătit s-o las să plece.
Trebuie să vin cu ceva care să-i atragă atenţia.
— Hei, strig eu după ea, astăzi am aflat ceva interesant despre oraşul tău.
— Da?
Se uită la mine peste umăr, cu un picior aşezat deja pe pintenul stâncos.
Acum ştiu cum se simte o pisică atunci când vine să-i ofere stăpânului şoarecele mort. Deşi, dacă stau să mă gândesc mai bine, poate că nu-i cea mai inspirată analogie.
— Worthville a dispărut din recensăminte undeva între 1800 şi 1810.
Clipeşte, ca şi cum ar crede că-i o glumă.
— Worthville a dispărut?
Rahat. Ce-o fi fost în mintea mea? De ce n-am putut să-i dau vestea într-un mod mai delicat?
