— Deci nu ieşi la antrenament în seara asta?
— Mi-am terminat deja antrenamentele pe ziua de azi.
— Ieşi cu vreo fată?
— Nu. Când vine tata?
— Peste vreo oră.
Asta e bine. Înseamnă că nu va fi singură acasă.
160
Deschid frigiderul şi înşfac o sticlă cu apă. Dar înainte de a-l închide la loc, mama îmi smulge sticla din mână şi ia de pe masă
borcanul de maioneză şi farfuria cu friptură. Pe bune, n-ar trebui să
facă asta. Ce exemplu îmi dă? Nu c-aş fi supărat pe ea şi m-aş plânge,
— Te vezi cu Carlton?
— Carlton nu s-a întors, e la tatăl lui.
— A, da, uitasem. Atunci unde te duci în fiecare seară?
Concentrează-te pe sandviş şi nu te uita în ochii ei.
— Pe drumul verde.
— Sunt mama ta. De şaptesprezece ani te urmăresc cum mă minţi.
Ştiu când vrei să-mi torni o minciună.
Îi arunc cea mai inocentă privire de căţeluş de care sunt în stare.
— Mă plimb şi stau pe malul pârâului.
— De ce?
— Ca să meditez. Sau să nu meditez.
Pufneşte din nas.
— Şi, mă rog frumos, la ce nu meditezi?
Slavă Domnului, iată un subiect care îmi e la îndemână.
— În mare parte, la Alexis.
— Am crezut că ai trecut de faza asta.
— Da. Şi tocmai de asta nu meditez la Alexis.
— Ah. Se uită la ceasul de la mână. Drumul verde se închide oficial la căderea întunericului.
— Exact. Şi de asta orice întrerupere îmi strică programul.
Îşi dă ochii peste cap şi dispare în sus pe scări.
Ies pe uşa din spate, trec de poartă şi intru pe drumul verde.
Rareori mi se întâmplă să fiu pe stradă aşa de devreme şi numărul celor din jur mă ia prin surprindere. Cupluri care împing cărucioare.
Joggeri cu căştile pe urechi, complet absorbiţi de alergare. Înaintez pe trotuar cu cartea lui Jane Austen în mână. Mă prefac că a ajuns din întâmplare în posesia mea.
Ajung la Cascada Şoaptelor şi văd că Susanna nu e de partea cealaltă a apei. Încă nu a sosit. Vreau ca în seara asta să-i ofer un 161
cadou adevărat.
Dar pe unde o fi? Cred că mai sunt doar vreo treizeci de minute până la asfinţit.
Rămân pe partea mea şi mă trântesc pe o piatră. Nasol. E udă.
Cascada împroaşcă zdravăn apa. Mă ridic şi o iau înapoi pe cărare până ce dau de un buştean uscat cu vedere bună spre cascadă.
Trec două minute – două minute în care n-am cu ce să-mi ocup mintea în afară de ţânţarii kamikaze şi frunzele care cad. Recunosc, mă plictisesc de moarte. Deschid Persuasiune la prima pagină.
Prima frază e incredibil de lungă, de vreo sută de cuvinte, dacă nu mai multe, plină de virgule şi de punct şi virgule. Profesorii de engleză din ziua de azi n-ar aprecia o astfel de construcţie.
