Continui să citesc.
O fi pus Jane Austen o tonă de cuvinte în prima frază, dar îşi ating ţinta. Deja sunt convins: tatăl e un ticălos sadea.
Pe la jumătatea celei de-a treia pagini simt cum vântul se întețește şi ridic ochii din carte. Cascada Şoaptelor sclipeşte şi picăturile de apă se risipesc. Să mă anunţe că Susanna se apropie?
Privesc stânca prin fereastra din perdeaua de apă până ce un zgomot de paşi îmi atrage atenţia. Susanna urcă cu greu de jos, de la pârâu, până sus, pe mal. Mă ridic în picioare.
Se uită la mine cu mâinile încleştate în dreptul mijlocului.
— Ai veşti despre copii?
162
CAPITOLUL 19
UN SECRET SCRIS ÎN VÂNĂTĂI
Sare prin apă cu pachetele în braţe.
— Nu încă.
— Şi când crezi că vei afla ceva?
M-am bazat pe un răspuns şi ideea unei alte nopţi nedormite de atâta îngrijorare mă macină.
— O să încerc să vin cu ceva mâine. Dă din cap în direcţia peretelui stâncii. De ce n-ai venit din partea aia, ca să cobori de pe stâncă?
Nu am de gând să-i povestesc despre bătaia pe care am încasat-o astăzi. Nici nu vreau să mă gândesc la ceea ce s-a petrecut în ultima jumătate de oră şi cu atât mai puţin să-i împărtăşesc lui Mark. Ar schimba momentul pe care îl petrecem împreună şi nu vreau să-l las pe domnul Pratt să-mi strice plăcerea întâlnirii.
— Nu m-am temut că voi fi urmărită, aşa că am mers pe malul apei până ce am dat de o zonă plată şi de acolo am urcat aici.
— Nu te-am mai văzut până acum făcând aşa. Întinde mâna spre mine cu palma în sus. Uite, ţi-am adus mâncare.
Îmi oferă ceva ce seamănă cu trei bare mici învelite într-un material lucios, subţire la pipăit şi foşnitor.
— Asta e mâncare?
— Mâncarea e înăuntru. Trebuie să desfaci ambalajul. Bate cu degetul într-una din bare. Fiecare baton dintr-ăsta e ca un prânz în toată regula.
Serios? Dacă batonul, cum îi zice el, e ca un prânz, atunci ce gust 163
are? Mă înfior numai la gândul ăsta. Este probabil una din invenţiile acelea ale lor, cu toate că nu-mi pot închipui niciun motiv pentru care ar fi fost nevoie de o asemenea schimbare. Mâncarea trebuie să
fie o plăcere.
Nu vreau să îl jignesc, aşa că strecor batoanele în buzunare.
— Mulţumesc.
Râde.
— N-ai de gând să le mănânci, nu-i aşa?
— Ba s-ar putea.
— Să ştii că au gust bun.
— Mă bizui pe părerea ta, îi spun zâmbind.
— Ba nu, dar nu contează. Îmi întinde al doilea obiect. Asta o să-ţi placă mai mult. Ţi-am cumpărat o carte.
O cântăresc în palmă. E un volum subţire, care atârnă puţin, legat în piele roasă de culoare neagră. Iar pe copertă sunt fragmente rămase dintr-o pictură veche. O femeie tânără cu o bonetă galbenă
pe cap şi o rochie verde stă în picioare pe o stâncă şi se uită
gânditoare la mare.
— Ce fel de carte este asta?
— Un roman din vremea ta. Face o mică pauză. Mă rog, aproximativ din vremea ta.
Un roman? Mă înfior. Ce mult mi-ar plăcea să citesc despre locuri şi oameni interesanţi. Şi o asemenea pictură frumoasă nu promite cuvinte frumoase? Dar dacă domnul Pratt prinde de veste că mă
delectez cu astfel de plăceri interzise, consecinţele ar fi cumplite.
N-ar fi deloc înţelept din partea mea să îi ofer alte prilejuri de a mă
pedepsi. Îi dau cartea înapoi fără tragere de inimă.
