o încordare a trupului pe care nu am mai sesizat-o la el până acum.
Şi deşi n-aş şti cum să numesc emoţia asta, o simt şi eu. Între noi e ceva special. Ceva greu de definit. Ceva mai presus de prietenie.
— Trebuie să plec, spun şi mă salt pe vârfuri ca să-l sărut pe obraz, mirată de moliciunea pielii lui. Îţi mulţumesc pentru carte.
Mă trage într-o îmbrăţişare scurtă şi oftează.
— Mulţumesc pentru stele.
*
Dacă romanele sunt păcătoase, ar trebui să petrec multe nopţi rugându-mă să fiu izbăvită, căci povestea asta este încântătoare. Cu mare greutate mă despart de Persuasiune ca să apuc totuşi să mă
odihnesc.
Afară e încă întuneric când mă trezesc şi mă îmbrac. Aranjez tava pentru micul dejun şi pun apa la fiert, apoi intru în cămară şi-mi încordez privirea ca să citesc, ascunsă vederii.
— Susanna? strigă Jedidiah, tropăind în sus pe scara din spate de la bucătărie.
Vâr cartea într-o crăpătură din perete şi mă duc la fiul stăpânului.
— Pune, te rog, laptele pe masă.
Face ce-i spun, după care se întoarce cu faţa spre mine.
— Are dreptate tata să aibă bănuieli în privinţa ta? Îţi dai întâlnire cu vreun tânăr acolo, în pădure?
Jedediah nu a adus niciodată vorba despre problemele mele personale. Adevărul e că abia dacă îmi adresează vreun cuvânt.
— N-am niciun iubit.
— Aşa ziceam şi eu.
Vocea i se frânge la ultimul cuvânt. Păşeşte apăsat spre uşa din faţă. Dar în loc să iasă în curte, se răsuceşte spre mine şi-mi azvârle o privire aspră care îmi aminteşte de tatăl său.
— Să ştii că nu mă deranjează să te urmăresc.
În săptămânile de când domnul Pratt şi-a pus fiul să mă spioneze, Jedidiah şi cu mine n-am făcut niciodată aluzie la micul nostru joc.
168
Mă prefac că nu înţeleg şi mă apropii de vatră.
— Deocamdată nu mi-am dat seama cum de te faci nevăzută. Dar o să pricep eu într-o bună zi, zice şi iese afară.
Termin cu pregătirea micului dejun. Cuvintele lui Jedidiah au rămas plutind în aer. Comentariile lui mă îngrijorează, deşi poate c-ar trebui să mă bucure. Acum sunt prevenită şi va trebui să găsesc căi noi să-l păcălesc.
Treburile dimineţii se succed într-un ritm ameţitor. Le servesc masa, mă joc cu copiii, spăl vasele şi amestec în tocană. De cum am o clipă de răgaz, iau un coltuc de pâine şi mă strecor în cămară. Peste câteva clipe iau micul dejun şi în acelaşi timp citesc. Nu apuc să
termin capitolul, când voci de copii răsună în bucătărie. Ascund cartea, ies din noul meu colţ de lectură şi dau cu ochii de doamna Pratt, împreună cu cei patru copii mai mici. Mă grăbesc să dau din cap şi să îmi fac de lucru cu tocana. Astăzi sosul va fi cam subţire.
Nu a plouat de mult şi legumele încă nu s-au copt.
Stăpâna îl aşază pe micul John în picioare şi băieţelul vine imediat tropăind spre mine.
— Salut, uriaşule, îi spun eu şi îl salt cu un braţ, lipindu-mi-l de şold.
Mă bate peste gură cu mânuţa lui durdulie. Îi fac pe plac şi-i pup mânuţa.
— Vrei să te ajutăm? mă întreabă Dorcas.
— Nu, n-aveţi cu ce. Poate că vreţi să ieşiţi la joacă.
Dorcas dă din cap nerăbdătoare şi ţâşneşte pe uşa din spate, cu Delilah pe urme. O ţin pe Dinah de mână şi o ajut să coboare încet şi cu mare grijă scara din spate a bucătăriei.
În spatele meu o aud pe doamna Pratt gemând. Arunc o privire peste umăr. S-a întins pe bancă şi e palidă la faţă.
— Vă e rău, doamnă?
Încuviinţează şi-şi face vânt ca să se răcorească.
— Am poftă de un castravete proaspăt. Cu sare.
Mă opresc din legănatul lui John şi mă holbez la ea cu gura 169
căscată. Castravete cu sare? Nu cere castravete decât când e însărcinată.
Înţeleg implicaţiile şi mă cutremur. Un alt bebeluş.
