Îşi freacă faţa de umărul meu şi sughiţă.
Doamna Pratt se repede spre noi.
— Mama e aici, dragule, şi întinde braţele spre el.
John scutură din cap şi se agaţă de mine. Doamna Pratt strânge din buze furioasă.
Aud tropăitul unor paşi care aleargă în curte şi se opresc în prag.
— Ce s-a întâmplat? răcneşte domnul Pratt.
Stă în uşă şi se uită înăuntru cu ochii scoşi din orbite.
Înspăimântată, doamna Pratt se face mică şi se retrage 171
împleticindu-se până ce dă cu spatele de masa de lucru.
Domnul Pratt scrâşneşte din dinţi de furie, îmi smulge copilul din braţe, i-l dă mamei şi se răsuceşte înapoi spre mine.
— N-ai avut grijă de fiul meu?
— Nu, domnule, eu…
Braţul îi zvâcneşte în faţă înainte să apuc să mă apăr.
Poc.
Obrazul îmi explodează de durere. Cad în genunchi şi clipesc mărunt ca să alung negreala ce ameninţă să-mi cuprindă ochii. Mă
sprijin cu braţele tremurânde de podea şi încerc să mă salt de jos.
Aud icnete din pragul uşii din faţă, de unde Jedidiah şi Deborah mă urmăresc. Dorcas stă cu gura căscată lângă mama ei şi lacrimi îi curg pe obraji.
— Fată proastă şi nerecunoscătoare ce eşti. Mi-ai rănit fiul.
Vocea bubuitoare a domnului Pratt răsună cu putere în capul meu, care crapă de durere. Aştept ca doamna Pratt să intervină şi să
corecteze neînţelegerea.
Tace.
— Mamă, îi suflă Dorcas.
— Şşt, sâsâie doamna Pratt. Nu-i treaba ta.
— Dar Susanna nici nu…
— Gura! strigă domnul Pratt.
Stăpâna nu are de gând să-şi recunoască greşeala. Era de aşteptat.
Se teme, ca noi toţi, de domnul Pratt.
Îmi mişc maxilarul într-o parte şi în cealaltă, ca să verific că nu s-a rupt. Mă doare, dar sunt în stare să vorbesc. Trebuie să îndrept greşeala. Nu pedeapsa nemeritată mă supără cel mai mult. Ci ideea că aş fi putut lăsa ca un accident să i se întâmple dragului de John.
— Nu am greşit cu nimic, domnule.
— Sângele fiului meu pătează vatra şi tu spui că asta nu înseamnă
nimic?
Îşi aruncă piciorul în faţă. Închid ochii. Lovitura mă nimereşte în şold şi mă azvârle pe spate.
172
Curajul mă părăseşte. Durerea e prea mare ca să mă mai pot mişca.
Preţ de câteva clipe, bucătăria rămâne cufundată în tăcere, cu excepţia sughiţurilor lui John şi a fornăitului lui Dinah.
Cineva îngenunchează lângă mine. O mână mică mă mângâie pe păr.
— Întoarceţi-vă în casă, copii.
Bocănitul de cizme traversează încăperea şi dispare în curte.
Jedidiah le ia pe surorile mai mici de mână. Deborah îl ia pe John din braţele mamei şi copiii ies cu toţii – cu excepţia lui Dorcas.
— Susanna, zice ea cu glasul înecat de spaimă.
