Leg bicicleta de clădirea din beton care găzduieşte Arhivele Statului, deschid uşa înaltă din sticlă şi păşesc în holul îngust. Un paznic mă întâmpină, îmi cere carnetul de şofer şi mă îndrumă la etaj.
Sus, controlul este şi mai strict. Primesc un permis de vizitator, mi se ţine o prelegere serioasă cu privire la privilegiul de care urmează
să mă bucur şi mi se dă o cheie de dulăpior pentru bagaje, îndes rucsacul în dulap şi intru în Sala de Documentare.
Spaţiul beneficiază de aportul unei instalaţii de aer condiţionat care funcţionează la maximum, în contrast plăcut cu arşiţa şi umiditatea de afară. Miroase a lucruri vechi şi prăfuite şi e linişte –
mult mai linişte decât într-o bibliotecă. Nu e decât o mână de oameni. Mă duc spre biroul de primire.
— Cu ce te pot ajuta?
Fata din spatele biroului pare să fie la colegiu, e înaltă şi slabă şi poartă un aparat dentar destul de vizibil.
— Vreau să consult datele recensământului din 1800 din Ţinutul Wake.
175
— Bine, zice, arătând către o uşă din spatele meu. Sunt păstrate pe microfilm. Va trebui să te descurci singur. Ştii să foloseşti aparatul?
— Sigur.
N-am încercat niciodată, dar sunt suficient de încrezător că o să
reuşesc.
M-am înşelat.
După câteva încercări nereuşite şi instrucţiuni rostite în şoaptă de doamna în vârstă de lângă mine, reuşesc să introduc filmul cu recensământul din 1800 în aparat şi derulez până ajung la numele oraşului Worthville. Mă uit cu atenţie pe fiecare pagină. Pe fiecare notă. Pe fiecare anexă.
Am o problemă majoră.
Mă duc la biroul de primire.
— Caut nişte nume de copii.
Fata clatină din cap.
— N-o să le găseşti în datele recensământului. Până în 1850 nu erau înregistrate toate numele membrilor familiilor.
Grozav. Mă aşteptam eu să dau cumva de greu.
— Şi atunci ce să fac?
— Consultă testamentele. Oamenii puneau o mulţime de date în testamente.
Împinge un formular spre mine.
Completez formularul cu numele ţinutului, tipul de document pe care îl caut, deceniul şi semnătura, apoi i-l dau.
— Bun. Aşteaptă puţin.
Dispare prin uşa metalică din spatele biroului.
Aştept şi bat darabana cu degetele, uitându-mă prin sală. Sunt cea mai tânără persoană din încăpere, lucru care nu mă miră defel. În sală mai sunt câţiva oameni în vârstă, aplecaţi peste nişte dosare, cu lupe în mâini sau studiind la aparat nişte fotografii digitale.
— Poftim, zice fata şi-mi întinde peste masă o cutie. Regulile de consultare a documentelor sunt tipărite pe capacul cutiei. Citeşte-le înainte de a o deschide. Dacă ai nevoie de copii, spune-mi.
176
Mă duc la o masă şi mă aşez pe un scaun greu, tapiţat. Parcurg în fugă instrucţiunile şi deschid cutia. Conţine toate testamentele înregistrate în Ţinutul Wake în anii 1790. Găsesc un dosar cu numele Pratt. Îl scot şi îl aşez pe masă, dar ezit să-l deschid. Chiar dacă eu nu cunosc personal familia Pratt, Susanna o cunoaşte. Şi ţine la oamenii aceştia, iar doi dintre ei vor muri înainte de vreme.
Deschid dosarul şi în timp ce degetele mi se plimbă peste documente îngheţ. Ştiam că voi avea acces la documentele originale, dar nu mi-am închipuit că voi fi aşa de impresionat. Foile acestea de hârtie pe care le ţin în mână au peste două sute de ani vechime. Mi se pare ciudat ca instituţiile statului să aibă încredere să acorde acces la ele marelui public.
Prima pagină din mapă cuprinde testamentul unui oarecare domn George Pratt. Omul deţinuse suprafeţe mari de teren în partea de sud-est a Ţinutului Wake, plus o mulţime de sclavi, cai şi alte animale de fermă.
Pun deoparte testamentul lui George. Următorul este cel întocmit de Jethro.
E bine că fata de la birou îmi poate face copii, pentru că nu m-am gândit să iau cu mine aparatul de fotografiat. O să-i accept oferta.
Deocamdată sunt copleşit de primul meu contact cu stăpânul Susannei.
Testamentul a fost redactat cu un scris puternic, cu înflorituri, destul de şters dar încă lizibil. Averea lăsată moştenire nu este prea mare. Jethro Pratt a împărţit-o între copii şi soţie. Până şi servitoarea angajată pe bază de contract a primit suma cuvenită la eliberare, ce-o mai fi însemnând şi asta.
Dacă un cercetător ar studia documentul, i s-ar părea un testament perfect normal, scris de un bărbat perfect obişnuit. Jethro s-a comportat echitabil cu membrii familiei – un lucru bun pentru ei, dar care pe mine mă scoate din minţi. Singura lui conexiune cu istoria este una pozitivă.
OK, e timpul să aflu informaţia pentru care m-am deplasat până
177
