să ştiu ce să fac ori să zic. Îmi întind de câteva ori braţele spre ea. Ca să o sprijin. Să-i dau putere. Mi-ar accepta atingerea? N-am idee ce simte. Poate că vrea să jelească fără a fi împiedicată de eforturile mele stângace.
Îmi las braţele să cadă.
Răsuflă adânc şi ia din nou în mână documentul.
179
— Testamentul include şi vreo servitoare?
Mă încrunt, surprins de schimbarea de subiect.
— Mda. Lydia Hinton.
— Asta-i o veste excelentă. Se uită la scrisul şters, face sul documentul şi-l strânge la piept. Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne!
Nu ştiu de ce numele Lydia o face atât de fericită, şi pe moment nici n-am de gând să o întreb, pentru că altceva îmi distrage atenţia.
Pe umerii cămăşii are urme ca de noroi. Pete şi picături. Îi dau ocol şi încerc să ignor tensiunea pe care mi-o provoacă aceste pete. Trebuie că sunt picături de sânge, multe picături care îi acoperă toată partea din faţă a cămăşii.
Ridic privirea şi dau să spun ceva, apoi icnesc şocat când îi zăresc faţa în lumina slabă.
— Dumnezeule! Ce-ai păţit?
Strânge din buze. Din buzele umflate şi crăpate.
— Pe umăr e sângele bebeluşului John. Azi-dimineaţă a căzut şi s-a lovit.
John e unul din copiii ei preferaţi.
— Din a cui vină?
— A stăpânei.
Ochii îi strălucesc de lacrimi. Lacrimi pe care nu le lasă să se scurgă, şi doar prin puterea voinţei.
— Numai că eu am fost cea pedepsită.
— Asta văd şi eu, spun, şi furia îmi lasă un gust amar în gură. Şi unde era stăpâna ta în timp ce stăpânul te bătea?
— Acolo. Se uita.
Căţeaua! Tremur de furie, un lucru care nu mi s-a întâmplat niciodată în tot timpul când bătăuşii s-au legat de mine prin preajma şcolii. Şi când o mulţime de copii se uitaseră la noi fără să mişte un deget.
Fusese nevoie de câteva camere de supraveghere bine plasate şi un filmuleţ postat pe YouTube pentru ca bătăuşii să-şi primească
pedeapsa. Amintirea acelor fapte mă înfurie şi acum.
180
— Şi tu ce ai făcut?
— Ce-aş fi putut să fac?
— Susanna…
— Nu am făcut nimic. Se răsuceşte cu faţa spre mine şi ochii îi aruncă scântei. Te dezgust? Am stat întinsă pe podea, cu toată
familia în jur, în timp ce stăpânul mă lovea cu piciorul. Ţi-ai fi dorit să ripostez? Eşti dezamăgit că am acceptat supusă pedeapsa?
Hei, ce a apucat-o?
— Nu, nu cred că…
— Am încercat să spun adevărul. Aşa ţi-am promis şi aşa am făcut. Dar adevărul nu are nicio importanţă atunci când trebuie cu tot dinadinsul găsit un vinovat.
— Opreşte-te, Susanna…
— În secolul tău, probabil că oamenii îşi găsesc mai uşor dreptatea, aşa că să nu îndrăzneşti să mă judeci. Nu ştii cum e să fii prins ca într-o cursă şi să n-ai cui să te plângi. Legea e de partea lui.
Şi chiar dacă sătenii n-ar fi acord cu el, n-au încotro, tot trebuie să
închidă ochii. Asta e Regula de Aur. Dacă vor să-şi trateze servitorii aşa cum consideră ei de cuviinţă, atunci trebuie să-l lase în pace pe Jethro Pratt.
— Dar nu te judec…
— E groaznic să trăieşti aşa, ca mine, urându-ţi slujba şi fiind tratată ca un animal, spune Susanna şi faţa îi capătă o expresie aspră.
Tata şi-a dorit mult mai mult pentru mine. M-a educat alături de băieţi. M-a încurajat să-mi pun întrebări. Dar după aia a murit şi totul s-a schimbat. I-ar fi ruşine să mă vadă cum am ajuns – o servitoare care toată ziua face curat şi găteşte. Dar n-am cum să-mi dau frâu liber mâniei, pentru că dacă mă pornesc, nu mă voi mai putea opri. Şi la ce bun? A doua zi dimineaţa ar trebui să mă scol şi s-o iau de la capăt. Până în octombrie voi fi proprietatea familiei Pratt.
