mă plimb de colo-colo, ocolind toate nimicurile înghesuite aici de familia Pratt. Cu fiecare pas pe care-l fac, valul de durere păleşte, înlocuit de o hotărâre tot mai fermă.
Fac o descoperire în timp ce mă fâţâi prin pod. Furia nu e fierbinte. Deloc. E rece şi dură precum gheaţa.
186
Domnul Pratt nu va pune mâna pe Phoebe.
Îmi cântăresc opţiunile.
Evident, nu pot conta pe fraţii mei. Soţiilor lor nu le place s-o aibă
pe Phoebe prin preajmă.
Nu pot să pledez cauza lui Phoebe în faţa mamei. O femeie orbită
de nevoia de a-şi găsi un soţ nu va dori să rişte să-şi atragă mânia celui căruia i-a promis mâna.
Nici pe domnul Shaw nu pot să-l abordez. De partea mea nu am decât onoarea, ori el a dovedit deja că îi lipseşte această virtute.
Fuga este o posibilitate înspăimântătoare, dar pe care trebuie s-o iau în considerare. Phoebe şi cu mine am putea fugi la Boston ori la New York ori Charleston, în orice oraş mare unde ne-am putea pierde urma. Numai că asta ar însemna ca Phoebe să păstreze secretul. Ceea ce ar fi, probabil, prea mult pentru ea. N-am fi în siguranţă niciunde. Şi nu mi-ar plăcea ca Phoebe şi cu mine să ne ascundem toată viaţa. Pentru că ar veni după noi. Şi dacă am fi prinse, am avea parte de o pedeapsă îngrozitoare – biciuirea, aruncatul în lanţuri şi resocotirea înzecită a săptămânilor lipsă, care să se adauge la termenul din contract. Fuga nu poate fi decât soluţia cea mai disperată.
Cum altfel aş putea să o salvez pe Phoebe?
Nimeni nu va voi s-o angajeze dacă nu are niciun fel de cunoştinţe folositoare.
Ce bine ar fi dacă ar şti să toarcă şi să croiască îmbrăcăminte. Dar până şi cel mai talentat elev nu poate deprinde meşteşugurile astea decât în luni de zile.
Dacă am avea mai mult timp…
Timp. De asta avem nevoie – de mai mult timp.
De acum ştiu ce am de făcut. Phoebe va trebui să înveţe să toarcă, iar eu va trebui să rămân aici atâta timp cât va fi necesar.
*
În liniştea camerei copiilor, cufundată în lectură, îi supraveghez 187
pe cei mici, care trag un pui de somn. Sunt aşa de captivată de carte, încât pierd noţiunea timpului şi a spaţiului.
Nişte paşi se apropie în fugă de uşă.
— Susanna, uite ce ţi-am adus, strigă Dorcas.
— Şşt, îmi duc eu degetul la buze. Ai grijă să nu-i trezeşti din somn pe John şi Dinah.
— Bine, mormăie Dorcas cu voce tare.
Închid cartea iute şi fără tragere de inimă o vâr înapoi în buzunar înainte ca Dorcas să apuce să vadă coperta. Fetiţa intră în cameră şi îmi întinde solemn un bucheţel de flori sălbatice.
— Le-am cules pentru tine.
— Mulţumesc foarte mult. N-ai vrea să-ţi împletesc câteva flori în păr?
— Serios?
Ochii îi strălucesc.
— Sigur că da, îi răspund, făcându-i semn să se urce la mine în poală.
Se caţără în braţele mele, se foieşte şi oftează nerăbdătoare.
— Ceilalţi vor vedea florile din părul meu?
— Da.
— O să fiu cea mai frumoasă fată.
Râd.
— Stai cuminte, prostuţo. N-am cum să-ţi împletesc părul dacă îţi tot smuceşti capul.
Se răsuceşte în poala mea şi mă pupă pe bărbie. Răsuflarea ei miroase a mure.
Sărutul ăsta mă împunge drept în inimă. Membrii mai vârstnici ai familiei nu îşi arată decât rareori afecţiunea unul faţă de celălalt – şi niciodată faţă de mine. La cei nouă ani ai ei, Dorcas ar fi trebuit să
înveţe regula asta, însă se pare că nu şi-a însuşit-o. Oare firea ei afectuoasă o să o bage într-o bună zi în belele?
Termin de împletit părul lui Dorcas, o dau jos din poală şi apuc mătura. În timp ce mătur, Dorcas îşi admiră reflexia în fereastră, 188
