răsucindu-şi capul ca să-şi admire părul din toate unghiurile.
Un scârţâit îmi atrage atenţia. Dinah a coborât din pat şi clipeşte la mine somnoroasă.
— Doică, susură ea.
Pun mătura jos, o ridic sprijinind-o de şold şi-i dau de pe faţă
cârlionţii umezi de transpiraţie.
Un scâncet venit din partea cealaltă a aşternutului îmi spune că şi cea de-a doua mică făptură care mi-a fost încredinţată s-a trezit. Îl salt şi pe John în braţe.
Dorcas mă trage de fustă.
— Tata zice că Dinah e prea mare ca s-o mai ţinem în braţe. Zice că una din două fete ar trebui să se apuce să facă treabă în casă.
— Poate c-ar trebui să-i găsim noi ceva de făcut, îi răspund eu.
Dulcea şi nevinovata mea Dinah nu va apuca şase ani. Nu vreau s-o văd trudind.
— Poate că mama ta are nevoie de Dinah s-o ajute la tors.
Dorcas chicoteşte.
— Glumeşti. Mama nu ar lăsa niciodată un copil aşa de mic să se apropie de roata ei de tors. Mi se aşază în drum şi zâmbeşte cu toată
gura. Mama mi-a dat o veste excelentă. Mi-a spus că o s-o înveţe să
toarcă pe Phoebe.
— Mama ta e foarte pricepută la tors. Îi suntem recunoscătoare.
— Şi mi-a mai spus c-o să rămâi cu noi şi după ce ţi se termină
ucenicia.
— Aşa e.
Doamna Pratt s-a tocmit zdravăn ca să ajungem aici, o artă pe care, fără îndoială, a deprins-o de la soţul ei. Phoebe urmează să
primească patru lecţii pe săptămână. Doamna Pratt va păstra toate firele toarse de Phoebe şi toate materialele ţesute de ea. Iar eu voi lucra o zi fără plată pentru fiecare lecţie dată surorii mele.
— Deci n-o să pleci de ziua ta de naştere.
— O să fiu aici toată iarna.
— Mă bucur foarte tare că rămâi.
189
Îngenunchez pe podea şi îi cuprind pe toţi cei trei copii într-o îmbrăţişare. Mi-a fost îngrozitor de greu să îmi amân eliberarea, dar faptul că voi sta mai mult cu copiii îmi mai alină suferinţa.
*
Soarele a cuprins satul şi dogorăşte necruţător. După-amiaza ies în grădina veştejită de arşiţă. Căldura se înalţă în valuri din pământ şi aduce cu ea miros de bălegar ars şi de viţă-de-vie putrezită. Culeg dovlecei şi mazăre proaspătă. Deşi nici dovleceii şi nici mazărea nu vor potoli foamea familiei.
La cină vor avea dovlecei fierţi înăbuşit cu şuncă şi turtă de mălai.
O să am parte de oftaturi pline de reproş, dar n-am cu ce să
compensez lipsa de diversitate. Pentru că adevărul e că suntem pe terminate cu proviziile.
Poate că a sosit momentul să scot din ascunzătoare gemul de mere. L-am păstrat pentru ocazii speciale, însă n-ar fi o idee rea să le servesc din el la cină. Va face o combinaţie neobişnuită cu pâinea de porumb, dar sunt convinsă că nimeni nu o să se plângă.
Intru în cămară, cu gândul să iau de pe raft borcanul pe care l-am ascuns.
Cineva bocăne la uşă, în spatele meu. Mă răsucesc ca să văd cine e şi înţepenesc de spaimă.
Stăpânul umple cu silueta lui masivă pragul. Are un sac greu aruncat pe umăr.
Respir uşurată la vederea făinii. Dar nu şi la a lui.
— Mulţumesc, domnule. Mâine o să coc nişte pâine din faină de grâu.
Lasă sacul să cadă pe podea şi îl împinge mai încolo cu piciorul.
— Am auzit vestea cea bună. Că mai rămâi la noi.
— Da, domnule.
