Mă înşfacă de tricou cu ambele mâini şi mă smuceşte mai aproape. Ochii îi sunt umezi şi goi, vocea moale şi plată.
— Atunci când mă bate, îmi cere să-mi ridic poalele fustei. Şi 181
urmează o pauză lungă, timp în care se uită la picioarele mele goale şi îşi alege locul unde să mă pocnească şi socoteşte cum să mă
învineţească mai tare. Vezi tu, e un joc. Încearcă să mă lovească atât de tare, încât să mă facă să plâng. Numai că eu nu plâng. Nu scot niciun sunet. Ăsta e felul meu de a-l învinge.
Dacă Jethro Pratt s-ar afla pe undeva, pe aici, l-aş bate măr fără pic de remuşcare. Numai că individul nu mi-e deloc la îndemână – e la două sute de ani distanţă.
Susanna se lipeşte de mine tremurând din tot corpul şi lacrimile ei îmi udă tricoul. O prind uşor pe după spate şi-mi storc creierii în căutarea unei modalităţi de a o face să se simtă mai bine. Dar ce-aş
putea să-i spun? Ceea ce i s-a întâmplat e foarte rău. Situaţia în care se află e una imposibilă şi până la ziua ei de naştere nu are nicio cale de ieşire.
— Sunt aici, dacă ai nevoie de ajutor.
Tuşeşte.
— Îmi pare rău, Mark. N-am vrut să ţip la tine.
— Nu te mai scuza atât. Eu nu-s ca familia Pratt. Pe mine poţi să te şucăreşti. N-ai decât să ţipi la mine şi să strigi şi să mă faci cum îţi vine la gură. Pentru că n-o să te părăsesc, orice ar fi.
— Îţi mulţumesc.
La naiba. De cât timp ţine în ea toată furia asta? Îmi las mâna să-i cuprindă mijlocul. Tresare când îi ating şoldul.
— Scuze. Te doare?
— Da.
— Dacă vrei, pot să te ajut.
Dă din cap.
Îngenunchez în faţa rucsacului şi scotocesc prin el până ce dau de cutia cu comprimate de ibuprofen pe care o car mereu după mine, în caz de urgenţă.
— Doctoria asta o să-ţi mai aline durerea.
Un licăr de curiozitate i se aprinde în ochi.
— Ce sunt? Ierburi?
182
— Nţ, acum avem chestii mai bune. Aproape cu efect garantat.
Se uită în jos la cele două pastile portocalii din mâna mea.
— Şi cum te fac astea bine?
— Nu prea ştiu. Îi întind sticla cu apă. Ţine pastilele pe limbă şi înghite-le cu apă.
Soarbe din sticlă şi dă pe gât pastilele.
— Haide, îi spun, luând-o de mână şi conducând-o spre colţul cel mai îndepărtat al grotei. Vino şi aşază-te în poala mea.
Aproape că o văd roşind în întuneric.
— Nu ştiu dacă…
— Nu-ţi face griji. N-o să ne vadă nimeni. O aştept să se aşeze, apoi o cuprind cu braţele. Va dura câteva minute până ce pastilele îşi vor face efectul, dar ai să vezi, durerea se va domoli curând.
— Bine.
Treptat se linişteşte.
La început, îşi lasă capul să cadă pe pieptul meu.
Apoi mâinile încetează să i se mişte fără astâmpăr.
În cele din urmă, îi piere încordarea din tot corpul.
— Ţi-e mai bine acum? o întreb.
— Corpul mă doare mai puţin. Dar inima mă doare la vestea pe care mi-ai adus-o. Ce-aş putea să fac pentru cei mici?
— N-ai ce, deja eşti cel mai bun lucru din viaţa lor. Continuă să ai grijă de ei.
O strâng mai tare la piept. S-a lăsat întunericul. Ar trebui să plece, dar în momentul acesta dulce care ne-a rămas, aş vrea să mă bucur de apropierea ei.
